Rezultatele cautarii pentru "Vocatie"
vocáţie
s. f. (sil. -ţi-e), art. vocáţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. vocáţiei; pl. vocáţii, art. vocáţiile (sil. -ţi-i-) Sursa: Marele dicţionar ortografic al limbii româneVampă fără vocaţie
* <Ger 2001>, r. Berno Kürten, i. Gundrun Landgrebe, Eleonore Weisgerber, Walter Kreye.Martoră la destrămarea căsniciei celei mai bune prietene, o scriitoare de romane sentimentale începe să fie obsedată că i s-ar putea întâmpla acelaşi lucru, cu atât mai mult cu cât, la aproape 50 de ani, rutina pare să-i fi covârşit căsnicia. Această criză decurge paralel cu elaborarea noului ei manuscris care se petrece în lumea aristocratiei prusace.→ Comedie sentimentală inspirată de un roman de Dagmar Hansen în care decupajul filmului va alterna scenele barocului imaginar ale viitoarei cărti cu cele realist-contemporane, soluţie previzibilă şi insuficient valorificată. Sursa: Dicţionar universal de filme (de Tudor Caranfil)vocáţie , vocaţii
f. 1. înclinaţie, aptitudine deosebită pentru un anumit domeniu al artei sau al ştiinţei ori pentru exercitarea unei anumite profesiuni; predispoziţie: critica este o vocaţiune aşa cum sînt poezia, romanul şi celelalte arte. CĂL.; vărul său îşi găsise vocaţia politică încă de pe băncile facultăţii. GHEŢIE; 2. (jur.) vocaţie succesorală, îndreptăţire a unei persoane de a veni la succesiune în temeiul calităţii sale de rudă; (şi: (înv.) vocaţiune). [Din fr. vocation, lat vocatio, -onis]. Sursa: Marele dicţionar universal al limbii române (ed. 4)
Propune definiţie
Raportează o problemă
