Rezultatele cautarii pentru "Ura"
úra
interj. Sursa: Marele dicţionar ortografic al limbii româneurî , urăsc
vb. 1. (tr.) a avea un puternic sentiment de duşmănie faţă de cineva: şi te uram cu-nverşunare, te blestemam, căci te iubesc. EM.; (refl. recipr.) au ajuns să se urască. GAL.; 2. (tr.) a detesta, a nu putea suferi ceva: urăşte deşertăciunile lumii. SAD.; 3. (refl.; adesea constituit cu dat. şi urmat de determinări introduse prin prep. de sau cu) a se plictisi; a se sătura de ceva, a nu mai simţi nici o plăcere pentru cineva sau ceva: a început a i se urî să stea serile singur în casă. CAR.; a fost odată un om, căruia i se urîse cu deşertăciunile cetăţilor. ISP.; tu să trăieşti mult şi bine, pînă te urăşti de lume. POP.; a i se urî cuiva cu viaţa (sau cu zilele), a se sătura de viaţă, a-şi dori moartea; a i se urî cuiva cu binele, se spune cînd cineva comite imprudenţe, riscîndu-şi situaţia. [Lat. *horrire (=horrere)]. Sursa: Marele dicţionar universal al limbii române (ed. 4)úra1
interj. 1. exclamaţie care exprimă însufleţire, entuziasm, aprobare, adeziune: bravo! ... hura! ... vivat! strigară toţi. NEGR.; 2. exclamaţie folosită ca strigăt de luptă pentru îmbărbătare, îndemn la atac: în fruntea noastră drum făcu: „ura“, băieţi, acu-i acu. COŞB.; 3. (fam.) termen de urare sau de salut folosit între prieteni: ura! ţipă notarul şi sorbi scurt paharul. SAD. // n. (pl. urale; la pl.) strigăte entuziaste de aprobare, de adeziune etc.; aclamaţie: zgomotul uralelor din arenele de altădată s-a transformat acum în zumzăitul alert al telefoanelor de susţinere. D.; (şi: hura). [Din rus. ura, fr. hourra, germ. hurra]. Sursa: Marele dicţionar universal al limbii române (ed. 4)urá2 , urez
vb. 1. (tr.; construit de obicei cu dativul) a adresa cuiva o dorinţă de bine cu prilejul unei aniversări, al unui început de acţiune, al unui eveniment important etc.: i-am urat cu seninătate: „bună dimineaţa!“ BL.; 2. (intr.) a recita versuri populare care conţin urări, cînd se umblă cu colindul: ură tu, măi Chiriece! ... şi noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul. CR.; 3. (reg.; intr.) a rosti o oraţie de nuntă: sărmanul Mură le-a urat din gură şi din vioară. GAL.; 4. (înv.; tr. şi intr.; despre preoţi) a cere ocrotirea divină pentru cineva sau ceva; a binecuvînta: şi casii lui Aron îi ureadză dzîle bune şi bişug să vadză. DOS.; (şi: (reg.) ureza). [Lat. orare]. Sursa: Marele dicţionar universal al limbii române (ed. 4)úră1 , uri
f. 1. sentiment puternic, nestăpînit, care îndeamnă pe cineva să-i dorească sau să-i facă un rău cuiva: e ură-n pieptul meu de lup; aş vrea pe stepe fără drum oştiri cu ghioaga să le rup. PILLAT; 2. aversiune puternică faţă de ceva: din ură împotriva „Junimei“, ... vesteji, alături de alţi contimporani, şcoala „pesimistă“ a „Convorbirilor“. CĂL.; ura de rasă, rasism. [De la urî]. Sursa: Marele dicţionar universal al limbii române (ed. 4)úră2
f. (bot.; reg.) 1. numele a două plante erbacee din familia orhideelor: a) plantă cu frunzele late lanceolate, flori roşii-purpurii, mai rar albe, foarte parfumate, dispuse într-un spic la vîrful tulpinii, folosită, în medicina populară, împotriva sifilisului (Gymnadenia conopea); b) plantă cu frunze mai înguste, cu flori roşii-închise, rar albe sau roşietice (Gymnadenia odoratissima); 2. (reg.) oreşniţă (Lathyrus tuberosus). [Et. nec.]. Sursa: Marele dicţionar universal al limbii române (ed. 4)
Propune definiţie
Raportează o problemă
