Rezultatele cautarii pentru "Arta"

ARTA

De amorul/de dragul artei - Sursa: Dicţionar de expresii și locuţiuni românești

ártă

s. f., g.-d. art. ártei; pl. árte Sursa: Marele dicţionar ortografic al limbii române

IFE, Arta din ²

Numita astfel dupa asezarea Ife, situata în sud-vestul Nigeriei, oras sfânt si capitala veche a populatiei yoruba. În cursul primului deceniu al secolului al XX-lea reputatul etnolog german Leo Frobenius (1873-1938) a dezgropat la Ife admirabile exemplare ale unei arte evoluate - capete de teracota, figuri în piatra si fildes, masti si sculpturi turnate în arama sau bronz (cu un procent slab de staniu), de un foarte înalt nivel tehnic (în asa-zisa tehnica à cire perdue ¡ cu ceara, sau forma, pierduta) - care marcheaza, credem, apogeul vechii arte create în Africa „neagra“. Originea artei din Ife, de care, poate, nu fusese straina influenta vechii culturi Nok, nu este înca lamurita; se considera, în general, ca geneza ei avusese loc între secolele al X-lea si al XIII-lea. În acest context, ipoteza unui impuls venit, între timp, din Nubia nu poate fi neglijata. Oricum, ideea despre rolul jucat de arta din Ife în aparitia bronzurilor din Benin, considerabil mai târzii, este aproape unanim acceptata. În ceea ce priveste populatia yoruba, ea se remarca si în zilele noastre prin alese disponibilitati artistice, demonstrate, între altele, de înalta virtuozitate de care da dovada în sculptura lemnului. G.Sz. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

TURCA, Arta

Asezati în Asia Mica în sec. XI, turcii seldjucizi vor beneficia atât de tehnicile si creatiile artistice islamice, întâlnite în peregrinarile lor (în Asia Centrala, Iran, Mesopotamia, Egipt), cât si de cele autohtone din Anatolia, adaptându-le nevoilor si gustului lor. Ei au construit numeroase edificii cu caracter de cult sau laic, definite, printre altele, de fatade de piatra de talie, portaluri cu luxuriante ornamente sculptate în piatra (Konia, Bursa, Divirghi, Sivas), teracota smaltuita etc. Moscheele lor, plasate în curti înconjurate de ziduri, au configuratia unor sali cu numeroase coloane; medresele au fie cupole centrale, fie curti interioare; uriasele caravan-seraiuri au ziduri înalte si groase si o curte vasta care se continua cu o încapere acoperita pentru pastrarea marfurilor (Sultan-Han, Konia, 1229). În ornamentica seldjucida motivele grecesti si arabe ocupa un loc important, fiind îmbinate cu texte în caractere mari, scrise în stilurile „sülüs“ si „K?fi“. Totodata apar ca frecvente elemente decorative: pasari, vulturi bicefali, lei, tauri, dragoni si figuri de oameni. - În sec. XIV puterea este cucerita de turcii osmanlâi, care, pe de-o parte, preiau elementele esentiale ale artei seldjucide, iar pe de alta, beneficiaza din plin de cuceririle artei bizantine. În scurt timp dispare supraîncarcarea fatadei cu elemente decorative, iar portalul este înlocuit cu un portic. Edificiile obstesti si de cult sunt acoperite cu cupole sferice, se raspândesc arcele semicirculare sau frânte. Un puternic impuls l-a dat arhitecturii turce arta constantinopolitana. Imaginea bisericii Sf. Sofia l-a inspirat profund pe marele arhitect Hogea Sinan (1489/91-1588), deschizându-i noi cai de urmat. Inovatiile aduse de Sinan, ajuns arhitect-sef al Imperiului Otoman, constau, printre altele, în dispunerea semicalotelor în cruce, asigurând cupolei centrale sprijinul necesar pe toate directiile, în timp ce împingerile arcelor maestre sunt neutralizate prin contraforturi interne si externe. Opera de capetenie a acestui mare arhitect (despre care se afirma ca a realizat, sau cel putin proiectat, 343 monumente!) este moscheea Selimiye din Edirne (Adrianopol, 1568/1574), având o cupola cu diametrul de 31 m, asezata pe opt suporturi si patru semicalote. Vastul complex de cladiri - din care fac parte si o medresa, un spital, un bazar etc.- încadreaza si subliniaza monumentalitatea geamiei, împreuna cu accentele verticale ale minaretelor.- Stilul clasic al artei turce (1501-1703) - în cadrul caruia se înalta, printre altele, Moscheea Albastra (1609/16), având peretii îmbracati cu peste 20 000 placi de faianta bleu (de Iznik) - este urmat de „epoca lalelelor“ (1703-1730) în care caracterul ferm si ascutit al decoratiei cedeaza în favoarea unui stil dominat de curbe, plante si flori. În perioada „barocului turc“ (cu accente de empire si rococo, 1730-1875), modelele de arhitectura si elemente decorative occidentale sunt adaptate gustului turc, în timp ce asa-zisa „epoca noua“ sau „neoclasica turca“ (1875-1923) tradeaza vadite tendinte de revenire la un stil mai clasic. Timp de secole, datorita interdictiilor de natura religioasa, iconoclasta, artele plastice europene nu au exercitat o influenta substantiala asupra artei turcesti, cu toata prezenta - ce-i drept de scurta durata - a unor pictori ca Gentile Bellini s.a. în Istanbul. Miniaturistii - caci despre o pictura figurativa cu o difuzare mai larga nu putea fi vorba decât în acest domeniu - au pastrat formele de exprimare traditionale, împrospatându-le cu împrumuturi din miniaturistica persana. În schimb, tesaturile turcesti, si mai ales covoarele înnodate anatoliene, s-au bucurat de o mare raspândire, nu numai în tarile române, dar si în Europa Centrala si de Vest, pâna în Tarile de Jos. În ultimele doua secole o accentuata patrundere a culturii europene, urmata de laicizarea statului, a favorizat aparitia artei plastice moderne, figurale, si în Turcia. Scoliti la început în Occident (cu osebire la Paris), pictorii, graficienii si sculptorii turci nazuiesc sa realizeze o sinteza originala între curentele internationale si o arta moderna cu specific national, bazata pe traditie si inovatie. Printre acestia se remarca pictorii si graficienii impresionisti Ibrahim Calli (1882-1960) si Nazmi Ziya (1887-1937); constructivistii Cemâl Tollu (1899-1968) si Zeki Kocamemi (1904-1959); cubistul A. Avni (1904); suprarealistul Abidin Dino (1913-1993); abstractul Sabri Berkel (1908); precum si Abidin Elderoglu (1901-1947); Muhittin Sebati (1901-1935); Refik Epikman (1902-1974); Fikret Muallâ (1904-1967); Hâle Asaf (1905-1938); Turgut Zaim (1906-1974); Nurullah Berk (1906-1982); Ercüment Kalmik (1908-1971); Bedri Rahmi Eyüboglu (1913-1975); Orhan Peker (1927-1978) s. a. G.Sz. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

ISLAMICA, Arta

Luându-si numele de la cuvântul arab „islam“, care înseamna „supunere“, arta islamica a fost creata, începând cu secolul al VII-lea în zona Orientului Apropiat, pentru a se raspândi în cursul secolelor urmatoare (VIII-XV) pe vaste spatii geografice din Africa si Europa (Peninsulele Iberica si Balcanica) pâna în Extremul Orient. Întrucât, ca si în alte zone cultural-artistice, se afla într-o strânsa interdependenta cu religia, arta islamica si-a dobândit trasaturi proprii ce o deosebesc fundamental de arta inspirata de alte doctrine religioase. Aparuta în desertul Arabiei, în momentul când societatea gentilica se pregatea sa acceada la relatiile de tip feudal, întemeiata de Mahomed care s-a declarat profet al lui Allah (dumnezeu unic), religia islamica sau musulmana (de la cuvântul „smerit“) a fost codificata în amanunt, pe baza Coranului (Cartea Sfânta), cu referire la toate compartimentele vietii: politice, juridice, inclusiv artistice. Si cum islamismul, ca religie monoteista, nu a aparut ca Deus ex machina din nimic, ci printr-un proces de sincretism pe baza unor elemente existente anterior (zoroastrism, mozaism, crestinism, iar mai târziu si budism), tot asa si arta islamica a topit în creuzetul ei influente din arta Iranului, a Antichitatii elenistice si romane, a artei bizantine si a tuturor popoarelor care au cazut în sfera de cucerire din epoca de maxima expansiune a Califatelor Arabe, iar ulterior a mongolilor si a Imperiului Otoman. Dar daca izvoarele au fost atât de diverse, nu mai putin eterogene au fost formele concrete pe care le-a îmbracat arta islamica în evolutia ei istorica de-a lungul multor secole, si în spatiile atât de diferite, unde impactul cu conditiile locale nu putea fi nici el decât foarte diferit. Printre altele si pentru ca, asemenea crestinismului, islamul a cunoscut si el schisme si secte. O asemenea schisma a fost cea dintre doua curente principale aparute înca din secolul al VIII-lea: sunnismul (de la „Sunna“ ¡ traditia sacra), socotit ortodox si fiind predominant, si siismul (de la „si“ ¡ schisma), ambele imprimând artei din zonele de dominatie trasaturi specifice. Si totusi, exista suficiente caracteristici constante care, indiferent de loc si de timp, imprima artei islamice particularitati originale proprii ce-o diferentiaza de celelalte mari capitole ale artei universale, îmbogatind în chip semnificativ tezaurul valorilor spirituale ale umanitatii. În functie de evenimentele din sfera puterii politice, se poate face si este necesara o periodizare a istoriei artei islamice. Ea corespunde dinastiilor care s-au succedat în urma luptelor politice si a invaziilor unor populatii turco-tatare. Dintre toate speciile artistice, arhitectura a fost cea care s-a afirmat cel mai viguros ca domeniu cu trasaturi specifice originale si inconfundabile. Tipurile de edificii în care s-a exprimat cel mai pregnant geniul arhitectilor au fost constructiile civile (palatele, cetatile, caravanseraiurile, baile, bazarele) si religioase (moscheea sau geamia, mausoleul si medresa (scoala teologica ce pregateste clerul). Palatul suveranului autocrat polariza tot ce producea mai de pret societatea, el adapostind ceremonialul de curte, cu întregul anturaj si cu organele oficiale pe care se sprijinea puterea, oferind totodata conditii de lux si de agrement pentru familia printului (calif, emir, sultan etc.). Asemenea palate au fost construite înca din timpul dinastiei Umeyazilor (sec. VII-VIII), pentru ca, sub Abbasizi (750-1258), cultura islamica sa ajunga la apogeul ei, într-o faza considerata clasica, patronata de califi ca renumitul Harun Al-Rasid. Dintre centrele mai importante ale acestei perioade, unde au fost înaltate palate luxoase, pot fi mentionate cele din Irak: Bagdad, Rakka, Samarra; cele din Iran (Ispahan) si din Spania (renumitul Alhambra din Granada, cu somptuoasa „Curte a Leilor“ si „Alcazar“ din Sevilla), acestea rivalizând cu palatele din Bagdad (al „Diademei“, al „Eternitatii“, al „Pleiadelor“). Dar nucleul vietii din orice aglomeratie umana din lumea islamica îl constituie moscheea (geamia), în care are loc rugaciunea solemna a comunitatii. Asemenea moschei au fost înaltate, în timpul dinastiei Abasizilor, la Damasc, Bagdad, Cairo, Kairuan, Samarra, iar în Spania, la Córdoba. Moschei si medrese grandioase au fost construite si dupa trecerea valului pustiitor al mongolilor, în timpul dinastiei Timurizilor, cele mai importante orase fiind acum cele din Asia Centrala: Hiva, Buhara si Samarkand, acesta devenit capitala a imperiului lui Timur Lenk, care si-a construit aici si mausoleul (Gur Emir). Moschei de mari dimensiuni din vremea dominatiei Califatelor Arabe s-au pastrat si în Arabia Saudita - la Mecca, în Palestina, la Ierusalim, iar mai târziu, în epoca dominatiei turcesti - în Anatolia, la Istanbul si chiar în Peninsula Balcanica. Sinteza între elemente de arhitectura elenistica, iraniana, romana si bizantina, arhitectura islamica prezinta în plan, în elevatie si în aparatul ornamental, unele elemente originale. Un echivalent al campanilelor si clopotnitelor îl reprezinta, de pilda, minaretele, de la înaltimea carora muezinul îi cheama pe credinciosi la rugaciune. De un larg interes se bucura, atât în cazul palatelor, cât si în cel al moscheilor, curtile interioare prevazute cu havuzuri si gradini cu vegetatie luxurianta. Sistemul de acoperire este, ca si în cazul stilului bizantin si celui romanic, al boltii, dar aceasta se sprijina pe pereti printr-un sistem de asa-zise stalactite sau în fagure, de un deosebit efect decorativ. Coloana este, de asemenea, un element deopotriva structiv si decorativ foarte raspândit, dar este scurta, iar arcele pe care le sprijina sunt semicirculare dar alungite, sub forma de potcoava. Frecvente sunt si arcele sub forma de mâner de cos sau cele treflate. Ceea ce face însa faima arhitecturii islamice sunt elementele decorative si în special placile de faianta multicolore, decorate cu asa-zisele arabescuri, formate din figuri geometrice sau florale stilizate, si semnele (literele) cufice ale scrierii arabe. În împodobirea interioarelor (pardoseli, pereti, plafoane) erau folosite adesea si incrustatii cu sidef, emailuri si pietre semipretioase, rezultatul fiind un mirific aspect de fabulos si somptuozitate fara egal în Evul Mediu timpuriu. Diversele tehnici ale artelor decorative, în special prelucrarea metalelor, au fost folosite si pentru confectionarea obiectelor de lux, a vaselor si armelor, orfevraria, argintaria, ceramica, armuraria. atingând niveluri care atesta, din partea artistilor anonimi, a mestesugarilor, iscusinta si îndemânare, fantezie si rafinament în conceperea motivelor ornamentale si în combinarea culorilor. Mai putin cultivate si fara a atinge performante echivalente celor din arhitectura si din artele decorative, merita totusi a fi luate în consideratie sculptura si pictura în varianta lor figurativa. Se stie ca, interzicând reproducerea imaginilor unor fiinte vii pentru a nu se face concurenta ziditorului suprem - lui Allah, Coranul a descurajat pe cât a putut pictura si sculptura. Aceasta din urma si-a gasit câmp de actiune ca arabesc în relief pentru împodobirea edificiilor. În practicarea picturii figurative însa, prescriptia coranica a fost respectata cu strictete doar în cazul moscheilor pentru ca, în palate, ea si-a croit totusi drum. Palatele de la Samarra, de pilda, erau acoperite si cu fresce care conservau traditiile sasanide din Iran, unde însusi Mani, întemeietorul religiei maniheiste, fusese pictor. Picturi murale din timpul dinastiei Abasizilor s-au conservat si în Afganistan, în Egipt si la Granada. Dar daca pictura murala n-a avut o prea larga raspândire, iar cea de sevalet a lipsit cu desavârsire, în schimb miniatura a atins, sub influenta Bizantului, a Persiei, a Europei merovingiene si carolingiene si chiar a Chinei, un nivel ce putea rivaliza cu cel la care se afla miniatura europeana. La Bagdad, la Siraz, la Tabriz, la Herat sunt centre de miniaturisti care ilustreaza carti de stiinta si de literatura, printre care celebra „Sah-name“. În timpul dinastiilor Timurizilor si Safavizilor, miniaturistii încep sa faca efortul de a reda, daca nu perspectiva în sens european, macar o vaga impresie de adâncime în spatiu. Figurile umane sunt destul de frecvente si, în ciuda aspectului lor stereotip (ochi bridati, alungiti), încep sa se miste liber, cu gesturi firesti. Fara cusur este si coloritul, mentinut în game luminoase, pastelate: auriu, roz, verde, galben, azuriu. Ajungând la sinteze de înalta perfectiune si originalitate, dupa ce a asimilat elemente din sfere de cultura atât de diferite, arta islamica a exercitat, la rândul ei, o influenta notabila asupra altor scoli artistice, într-o oarecare masura fiindu-i redevabila si vechea arta româneasca. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

JAPONEZA, Arta

Insulele nipone s-au înscris cu partea lor de contributie la faurirea artei din aria culturala a Asiei de Sud-Est. Pe lânga elementele autohtone, în special în domeniul poteriei, datând din neolitic, în Japonia patrund de timpuriu modelele artei si arhitecturii chineze si indiene. Ca si în aceste tari, o data cu patrunderea religiei budiste, se construiesc pagode bogat decorate cu basoreliefuri în care sunt narate legende si mituri, printre altele fiind evocata viata lui Buddha si aventura sufletelor celor drepti în Nirvana (paradisul hindus). Lui Buddha i s-au ridicat, ca si în alte tari asiatice, statui uneori de dimensiuni colosale, cum este cea de la Kamakura. În pictura, primele opere sunt semnalate în secolele V-VI când se decoreaza peretii monumentelor într-o factura destul de primitiva, simpla, plina de stângacii (mormântul lui Otsuka, cu reprezentari de cavaleri calari, sau mormântul lui Takehara, unde apare si imaginea unui dragon în zbor). Începând cu secolul al VII-lea, adoptând budismul, Japonia începe sa ia în multe privinte ca model China, aflata, în timpul dinastiei T’ang, într-o înfloritoare faza de dezvoltare culturala. Drept urmare, pictorii devin foarte obedienti fata de artistii chinezi, mergând pâna la a-i imita întocmai. Aceasta influenta este evidenta, de pilda, într-o imagine a zeitei frumusetii, în care se încearca redarea umbrelor si a adâncimii spatiale. Este vizibila, de asemenea, în portretul regentului Shitoku, unde vedem preocuparea pictorului de a reproduce cu fidelitate trasaturile modelului. În secolul al X-lea, pictorii japonezi încep însa sa se detaseze de tiranica influenta de pe Continent si, în paralel cu scenele religioase, încep sa abordeze si subiecte profane, panourile pictate fiind folosite si pentru înfrumusetarea locuintelor. În pictura patrunde viata de toate zilele cu gradini în floare, cu multimi animate, cu scene de munca si mai ales cu schimbarile produse de succesiunea anotimpurilor în natura umanizata „? la japonaise“ spre deosebire de cea filosofica „? la chinoise“. Pictorii încep sa-si decline identitatea, unii dintre ei dobândind notorietate, cum a fost cazul cu Kose no Kanaoka, fondatorul Scolii „Kose“. Aristocratia japoneza se rafineaza si începe sa pretuiasca sulurile si stampele ce se produc în mari cantitati. O data cu cresterea interesului pentru literatura, care duce la aparitia romanului cavaleresc, a carui actiune este axata pe viata de la Curte, apar si ilustratiile acestor manuscrise, iar în sec. al XII-lea, foarte frecvent se întâlnesc, abundent ilustrate, si aspecte din traiul celor umili. Secolele XIII si XIV se caracterizeaza printr-o revenire la modelele chinezesti în legatura cu recrudescenta religioasa care intervine în Japonia dupa tulburarile sociale soldate cu accederea la putere a castei razboinicilor. În epocile Kamakura si Muromachi, pictura bazata exclusiv pe laviul de tus devine monocroma, accentul fiind pus pe un lirism frust si rafinat, obtinut prin procedee grafice. Epoca de aur a picturii japoneze se va instala abia o data cu modernizarea tarii în secolul al XIX-lea, când stampa de tipul ukiyo-e, obtinuta prin suprapunerea mai multor placi xilogravate, fiecare pentru o alta culoare, va triumfa, impunându-se si în Europa prin artisti deveniti celebri ca: Moronobu, Harunobu, Utamaro, Hokusai, Hiroshige s.a. Ulterior, dupa disparitia acestei pleiade, arta si arhitectura japoneza se va alinia curentelor cosmopolite din Europa si din America, simbolul acestei evolutii reprezentându-l un artist ca Foujita, care va fi un personaj marcant al Scolii de la Paris. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

MAURA, Arta

vezi ISLAMICA, Arta. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

MAYA, Arta

vezi PRECOLUMBIANA, Arta. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

MEXICANA, Arta

vezi PRECOLUMBIANA, Arta. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

MICENIANA, Arta

Parte a civilizatiei cu acelasi nume, aceasta arta a înflorit în secolele de sfârsit ale mileniului al II-lea î. e. n. în Peloponez, creatorii ei fiind acei ahei ai poemelor homerice ce-si întemeiasera un puternic regat cu centre ca Micene si Tirint. Arta miceniana este în multe privinte redevabila artei cretane, în special în ceea ce priveste pictura. În arhitectura însa, popor prin excelenta razboinic, micenienii au creat un tip de palat mai simplu, mai auster decât cel de la Cnossos, accentul fiind pus pe fortificatii din ziduri ciclopice si nu pe confort. Elementul esential al acestui palat, asa cum a fost identificat la Micene si la Tirint, era megaronul, o incinta dreptunghiulara destul de redusa ca dimensiuni, din care se va dezvolta viitorul templu grecesc. Grandioasa, amintind de arhitectura egipteana, era însa poarta de acces în cetate, asa cum o demonstreaza Poarta leilor de la Micene, formata din blocuri megalitice si dându-ne o idee si despre sculptura miceniana. Grandioasa, monumentala era si arhitectura funerara exemplificata de asa-zisul Tezaur al lui Atreu sau Mormântul lui Agamemnon în care sapaturile arheologice au dat la iveala si un bogat inventar de obiecte artizanale din aur, argint sau bronz: diademe, cupe, bratari, coliere, diverse figurine, inclusiv o masca zisa a lui Agamemnon. Pictura ce decora palatele miceniene, daca n-a fost creata cumva de artisti cretani, a fost oricum influentata aproape pâna la punctul de a se identifica în totul: compozitie, stil, colorit, cu cea cretana. O putem constata în compozitii ca Doamne în trasura, Doamna cu caseta, o amprenta mai originala prezentând, în schimb, scena înfatisând Vânatoarea unui mistret. Ca si civilizatia cretana, cea miceniana avea sa cedeze scena istoriei sub presiunea invaziei doriene care va marca începutul afirmarii artei grecesti. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

OTTONIANA, Arta ²

Este arta germana preromanica, din timpul domniei dinastiei saxone a ottonienilor, în ultima treime a secolului al X-lea si începutul secolului urmator. Sub presiunea unei crescânde tensiuni religioase, mostenirile morfologice ale antichitatii sunt transformate, remodelate, asimilate, devenind componente proprii ale artei germane. Acest proces de transformare beneficiaza si de împrumuturi orientale si bizantine. Este demn de remarcat ca nu se ajunge, înca, la acea domnie a formelor ascetice, caracteristica romanicului timpuriu, nota principala fiind una de dinamism si diversitate multicolore. Cel mai important monument arhitectonic al acestei arte este Biserica Sf. Mihail din Hildesheim, o bazilica având sase turnuri, acoperisul drept, precum si câte un cor si transept la est si la vest (1010-1033). Plastica ottoniana continua sa fie una de relief, cel mai fericit exemplu fiind portile de bronz figurale ale episcopului Bernward, realizate pe la 1015 (în prezent la Domul din Hildesheim). Pe canatul stâng sunt înfatisate scene din Geneza, ilustrând Caderea în pacat si Pedeapsa; pe cel opus, actiunea Mântuirii, conform Noului Testament. Ele dovedesc o înalta abilitate tehnica, raspunzând remarcabil tendintelor de dramatizare ale începuturilor romanicului timpuriu. În pictura punctul culminant îl constituie manuscrisele miniate, realizate pe la 1000 în scriptoriul de la Reichenau, ele constituind adevarate culmi ale codicelor pictate medievale în general (v. „Evangheliarul lui Henric al II-lea“ sau „Cartea pericopelor“, pe la 1007, München). Alte lucrari importante: Cripta Sf. Wipert (Quedlinburg); Biserica Sf. Ciriacus (Gernrode); Capela Sf. Bartolomeu (Paderborn); Manuscrise miniate - Registrum Gregori; Evangheliarul lui Otto III, cel al Staretei Hitda; Codex Aureus; fresce - în biserica Sf. Gheorghe (Oberzell, insula Reichenau). G.Sz. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

PALEOCRESTINA, Arta

Este arta creata de primii crestini în secolele I-IV, adica în perioada persecutiilor si scurt timp dupa Edictul de toleranta din 313 si dupa Conciliul de la Niceea din 325, în urma caruia împaratul Constantin cel Mare decreta crestinismul religie oficiala a imperiului. În primele timpuri ale crestinismului primitiv, preluând traditiile religiei mozaice care interzice, ca idolatrie, folosirea imaginilor sculptate sau pictate, adeptii noii credinte n-au folosit nici ei pictura si sculptura figurativa în lacasurile lor de cult. Cu atât mai mult cu cât, prigoniti de autoritati, nici nu puteau sa-si construiasca biserici. Viata lor religioasa si-o desfasurau, de aceea, în mare taina, în catacombe, sub pamânt, unde îsi aveau si necropolele. Treptat însa, spre sfârsitul sec. al II-lea, nevoia de a explica si a face înteleasa noua religie a impus pentru multimile neofitilor nestiutori de carte folosirea imaginilor. La început, acestea nu erau atât narative cât simbolice, repertoriul de simboluri fiind preluat din evanghelii, din parabolele lui Isus (porumbelul, pescarul, pestele, ancora, corabia, palmierul, mielul, Arborele vietii, Bunul Pastor). Desenate sau pictate pe peretiii catacombelor sau sculptate pe sarcofage, imaginile erau rudimentare, primitive, realizate de mâini nedibace. Aveau un pronuntat caracter de arta populara desi influenta artei pagâne se exercita prin unele modele consacrate, Bunul Pastor, de pilda, având înfatisarea zeului Hermes. În secolul al III-lea, repertoriul tematic al picturii catacombelor se largeste îmbogatindu-se cu scene din Vechiul si din Noul Testament. Astfel, în catacomba Priscillei, pe un fundal alb apar scene desenate în culori vii reprezentând Înmultirea pâinilor, Vindecarea paraliticului, Învierea lui Lazar, Adoratia magilor. Sunt compozitii simple, schematice, fara sugerarea volumului si a perspectivei, executate la acelasi nivel la care era arta populara laica în timpul împaratilor Antonini. Adevarul este ca pictorul catacombelor nici nu urmarea sa imite întocmai natura, cum facusera artistii din epoca elenistica. În timp ce acestia din urma, ca sa ne referim la celebrul Laocoon, reproduceau în chip naturalist fetele crispate de durere ale celor trei personaje si zvârcolirea fiecarui muschi în efortul de a scapa de strânsoarea serpilor care le încolacise, într-o scena din catacomba Priscillei (sec.III), cei trei tineri aruncati în cuptorul de foc de catre Nabucodonosor, despre care vorbeste Biblia (Daniel III) nici nu se sinchisesc de flacarile care-i învaluie, ci dimpotriva, fac gesturi de veselie. Semn ca artistul doar enunta schematic tema, fara a se preocupa de tratarea ei veridica. În secolul al IV-lea, încep sa se produca schimbari esentiale. Crestinii parasesc catacombele si comunitatea lor capata un aflux de neofiti printre care se afla în numar mare si aristocratii, oamenii bogati, iar acestia vin cu gusturi mai rafinate si cu o cultura evoluata. Pe de alta parte, chiar împaratul face cu munificenta daruri bisericii si încep sa se construiasca bazilici. Primul edificiu de acest fel este înaltat de însasi mama împaratului - Elena. Bazilica (termenul s-ar traduce prin „sala regala“) nu imita templul antic pentru ca acesta era neîncapator; el adapostea doar altarul si statuia zeului, ceremoniile având loc în fata templului. Bazilica s-a inspirat deci din arhitectura salilor care erau folosite în Antichitate ca piete acoperite, ca tribunale etc. În secolul al IV-lea, si pictura face progrese, revenind la „stilul frumos“ al picturii elenistice, culoarea devenind somptuoasa, chipurile personajelor (Martirii, Fecioara Oranta) capatând expresie, spiritualizându-se cu ajutorul accentului care se pune pe redarea ochilor ca „ferestre ale sufletului“. Interzisa la început, reproducerea divinitatii, aceasta începe sa-si ocupe locul pe care-l va detine în secolele urmatoare. În locul Bunului Pastor, primitiv, frust, Cristos începe sa fie înfatisat ca autocrator, tronând asemenea împaratului, asistat de dregatorii sai de baza, Petru si Pavel, ale caror trasaturi fizionomice se canonizeaza: primul cu barba scurta si parul pe frunte, al doilea cu barba lunga si fruntea înalta. O metamorfoza suporta si chipul lui Cristos. El apare când cu barba, când fara. La 395, într-un basorelief de pe sarcofagul lui Junius Bassus, la Roma, apare încadrat de cei doi apostoli, cu un chip juvenil, imberb, cu parul buclat asemenea unui Cupidon, iar cu un picior se sprijina pe capul unui zeu - Zeul cerului, sugerându-se ca se afla în cer. Din nefericire, fiind executate în conditii precare, în încaperi umede, cu materiale de proasta calitate, operele artei paleocrestine nu s-au pastrat decât în cantitati cu totul restrânse si în stare de conservare deplorabila. Ele se afla în cea mai mare parte la Roma si în alte câteva localitati italiene. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

PERSANA, arta

În secolul VI î. e. n., sub puternicii despoti din dinastia Ahemenizilor: Cirus cel Mare, Darius, Xerxes, regatul medo-persilor a cunoscut o perioada de apogeu a dezvoltarii sale pe toate planurile, inclusiv cel al artei. În orasele de resedinta ca Susa, Ekbatana si Persepolis au fost construite palate somptuoase cu sali vaste si cu scari de onoare prevazute cu statui si reliefuri alcatuite din placi de ceramica glazurata viu colorate. Cel mai fastuos palat a fost cel de la Persepolis, cu apadana (sala audientelor) apoi cu renumita sala a celor o suta de coloane si cu solemna scara pe ai carei pereti laterali figura friza cu imaginile dregatorilor din tarile supuse aducând daruri regelui. Unul din leitmotivele sculpturii în relief si în ronde bosse este taurul înaripat, însusi marele zeu - Marduk - fiind reprezentat în chip de taur cu cap de om. Motivul taurului si al altor animale si pasari de prada, subtil stilizat, apare si în capitelele - de regula, zoomorfe - ale numeroaselor coloane din marile sali hipostile ale palatelor. De un deosebit efect decorativ, datorita pretiozitatii coloritului dominat de cobalt, turquois si oranj, este „Friza arcasilor“ din palatul de la Susa. Îmbracati în costumele lor ceremoniale de luptatori înarmati cu lanci si arcuri, redati din profil, aliniati unul dupa altul la distante egale, „arcasii“ creeaza un ritm cadentat si o impresie de solemnitate monumentala. Dupa cucerirea regatului persan de catre Alexandru Macedon, în timpul dinastiei Seleucizilor, civilizatia si arta persana au intrat ca un element constitutiv în componenta civilizatiei si artei elenistice. Sunt si aici construite temple, teatre, palestre de influenta greceasca, dar nu în proportiile pe care le-au cunoscut alte teritorii (Siria, Egiptul). În virtutea pozitiei geografice periferice fata de Europa, nici în timpul cuceririi ei de catre romani, Persia n-a preluat în mod masiv modelele artistice aduse de noii cuceritori, pastrând si dezvoltând traditiile locale, asa cum s-a întâmplat în timpul dinastiei Sasanizilor când s-a construit palatul din Ctesiphon. În schimb, cucerirea ei de catre arabi, la 635, si includerea în Califatul din Bagdad a avut un impact puternic asupra arhitecturii si artei care adopta tipurile si formele specifice artei islamice. În afara de moschei si medrese construite în toate marile orase în stilul consacrat, cu minarete si cupole stralucitoare, cu arabescurile ca motiv ornamental nelipsit, se construiesc noi palate în care, pe lânga ceramica smaltuita, este folosita pentru decorarea peretilor si fresca, aceasta suferind o puternica influenta bizantina în secolele XII-XIII când Persia cade sub stapânirea Selgiucizilor. O dezvoltare înfloritoare cunoaste în tot acest timp miniatura pe care o întâlnim ilustrând celebra epopee nationala „Sahnameh“ creata în sec. X de Firdusi. Acest curs ascendent al artei persane a mai fost întrerupt înca o data în mod brutal de pustiitoarea invazie a mongolilor în secolul al XIII-lea, dar dupa înscaunarea dinastiei Timurizilor arta în general si în special miniatura atinge apogeul dezvoltarii ei în centre ca Siraz, Herat, Tebriz, Ispahan, unde s-au constituit adevarate scoli, cu trasaturi stilistice distincte. Având ca teme vânatoarea, dragostea, povestile si acordându-se un rol important peisajului, vegetatiei, arta miniaturii a ajuns la un mare grad de finete si pretiozitate în folosirea cu deosebita fantezie a ornamentului si a culorilor armonios îmbinate, ca semn al unei sensibilitati echivalente celei pe care o aflam în lirica literara a timpului. În vremea dinastiei Safavizilor (sec.XVI-XVII), miniatura persana a creat modele de un mare rafinament care au fost preluate de artistii indieni de la curtea marilor moguli, ca si de miniaturistii otomani. Abia la sfârsitul secolului al XVIII-lea, asa cum s-a întâmplat si în alte state din Asia, arta persana a început sa fie contaminata de influenta artei europene ale carei forme coabiteaza în prezent cu formele traditionale consacrate de veacuri. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

POPULARA, Arta

Termenul este acoperitor pentru întreaga creatie artistica traditionala a populatiei rurale, iar pentru unele tari (occidentale), si a populatiei neinstruite sub aspect estetic de la orase, respectiv a mestesugarilor. Ea este echivalentul folclorului din literatura si are ca autor anonim colectivitatea însasi în cadrul careia modelele circula de la o generatie la alta fara schimbari esentiale. Cu putine exceptii, arta populara (în special cea româneasca) este abstracta, iar când este figurativa, imaginile sunt puternic stilizate (geometrizate). Într-o proportie covârsitoare, arta populara intra în categoria artei decorative si aplicate. Foloseste ca materiale piatra, lemnul, papura, argila, pieile, lâna, cânepa, borangicul s.a., iar ca tehnici, cioplitul, crestatul, pirogravarea, olaritul, tesutul, cusutul, brodatul, împletitul etc. Are impact asupra tuturor obiectelor din inventarul gospodariei taranesti: casa, portile, uneltele, costumul, covorul, iar legat de credinte si obiceiuri: crucile, icoanele pe sticla, ouale încondeiate, mastile etc. Se pot adauga, ca produse ale mestesugarilor, feroneria, o parte a mobilierului, lazile pictate, ceramica s.a. O data cu profundele schimbari din viata satului aduse de industrializare si de confortul civilizatiei moderne, arta populara sufera rapide si mari transformari în sensul alterarii si chiar al lentei ei disparitii. Arta populara se înrudeste ca motivatie si destin cu arta primitiva. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

PRECOLUMBIANA, Arta

Termenul se refera la istoria artei create de populatiile amerindiene (asa-zis indiene) în America, în epocile anterioare descoperirii acestui continent de Cristofor Columb si cuceririi lui de catre spanioli, adica înainte de secolul al XVI-lea. Sunt trei mari zone geografice în care s-a dezvoltat aceasta arta: America de Nord, Centrala si de Sud. Unii cercetatori disting si o America Mijlocie - o Mesoamerica - din care ar face parte Mexicul si Guatemala, acestea putând fi însa înglobate, din punctul de vedere al vechilor civilizatii precolumbiene, Americii Centrale. Potrivit specialistilor, oamenii care au populat continentul american au sosit aici din Asia, traversând strâmtoarea Behring, într-o perioada de timp situata între 40.000 si 25.000 de ani în urma. Pornind din nord, ei s-au propagat spre sud ajungând în Chile cam cu 8000 de ani î.e.n. În America de Nord, din Alaska pâna în Noul Mexic o multime de triburi si uniuni tribale precum Irokezii, Apache, Comanche, Omaha, Pueblo s.a. au creat o civilizatie preistorica în care arheologii au distins, ca si în Europa, diferite zone culturale cu trasaturi specifice proprii. Asa au fost, de pilda, culturile Adena, Hopewell, Missisipiana, asa a fost cultura Marilor Câmpii unde, între anii 1000 si 1200 e.n. au fost înaltati o sumedenie de tumuli funerari si tumuli-temple - un fel de echivalent al piramidelor egiptene. Acestia atingeau uneori dimensiuni cu adevarat colosale, Tumulul de la Cahokia, înalt de 30 m, având, datorita suprafetei mari a bazei lui, un volum care îl întrecea cu mult pe cel al piramidei lui Kheops. Decalate în timp fata de Europa, Asia si nordul Africii, în sensul unei întârzieri apreciabile, culturile primitive din spatiul american ne-au transmis vestigii echivalente cu cele din paleoliticul superior si din neolitic: picturi rupestre, desene gravate pe stânca reprezentând animale schematizate sau figuri geometrice. Pe coasta Pacificului, figurile de cerbi, antilope, pasari si chiar de animale fantastice sunt redate într-un colorit vivace, cu mult rosu. În canioanele din Utah apar si frize cu imagini de razboinici, de mari dimensiuni, gravate pe stânca. Cele mai bogate în continut, prezentând o varietate de scene cu turme de animale, cu lupte si cu diverse semne abstracte-geometrice (cercuri, meandre, zig-zaguri) sunt picturile colorate în rosu si negru din Noul Mexic, acestea înrudindu-se cu vestigiile culturilor din America Centrala. Ceramica sub forma figurinelor din Culturile Hopewell si Mississipiana ca si aceea a vaselor pictate constituie, de asemenea, un capitol demn de luat în seama. Dar teritoriile pe care populatiile amerindiene au atins cele mai avansate grade de civilizatie si cultura artistica au fost cele ale Mexicului actual. Aici s-au succedat mai multe culturi cu identitate bine conturata, apartinând unor neamuri pe care, simplificând lucrurile, oamenii de stiinta le-au asemuit cu civilizatiile din lumea veche. Astfel, cei mai vechi locuitori atestati de o seama de monumente foarte originale, si anume olmecii au fost echivalati cu sumerienii; urmasii lor, toltecii - cu etruscii; mayasii - cu grecii, iar aztecii, ultimii autohtoni care i-au înfruntat pe conchistadorii spanioli - cu romanii. De la olmeci au ramas îngropate în jungla niste capete umane enorme facute din piatra, având ca trasaturi faciale buze groase, gura arcuita si obrajii plini. Tot de la ei ne-au parvenit stele funerare cioplite în piatra, securi votive Kunz antropomorfe si stilizate ca niste masti, altare, de asemenea sculptate, si o multime de figurine de ceramica sau de jad care, dupa îndeletnicirea sugerata, au capatat numele de „Scribul“, „Dansatorul“, „Luptatorul“, „Printul“. La fel de misterioasa ca si cea a olmecilor a fost civilizatia maya, din sudul Mexicului, în peninsula Yucatan, precum si în Guatemala si Honduras. Maiasii cunosteau si scrierea pictografica, nedescifrata nici pâna în prezent. În primele secole ale erei noastre ei au înfiintat orase-state de tip sclavagist, în care, pe terase înalte, au construit începând din sec. al IV-lea case si temple, iar mai târziu si piramide. Bogata si diversa a fost sculptura în piatra si stuc. Aceasta avea un caracter monumental-decorativ si reprezenta, în relief sau în ronde-bosse, fiinte umane cu trasaturi monstruoase. O particularitate a acestor sculpturi este caracterul lor religios, glorificarea divinitatii fiind scopul esential al artei mayase. Dar la cea mai mare cinste dintre toate artele era pictura care împodobea tot: ceramica, peretii edificiilor, chiar si pardoselele, apoi toate sculpturile, reliefurile, tesaturile si în fine corpul uman, acoperit pur si simplu cu culoare sau tatuaje. În pictura parietala erau folosite doua tehnici: tempera si fresca. Se tragea conturul care era foarte sofisticat, se umplea suprafata cu culoare (mult rosu) apoi se precizau detaliile cu negru (exemplu, Templul razboinicilor de la Chichén-Itza). Fresce deosebit de frumoase s-au mai pastrat la Monte- Alban (sec. II î. e. n.), la Teotihuacan (sec. III-IV e. n.), la Chacumultun, Santa Rita si Chichén (sec. VII-IX) si la Bonampak. Mayasii decorau cu semne ideografice (hieroglife) manuscrise (asa-zisele codex-uri) cu continut religios sau stiintific, deosebite fiind progresele lor în domeniul astronomiei. Cea de a treia mare cultura precolumbiana creata pe teritoriul Mexicului, cea a toltecilor s-a desfasurat din secolul IX, când au venit din nord, pâna în anul 1246, când au fost invadati de o populatie barbara care le-a distrus capitala Tula, fondata în 856. Toltecii au fost si ei mari constructori cum o dovedeste piramida cu cinci trepte ce servea ca soclu templului lui Tlahuizcalpantcuhtli, prevazut la intrare cu sculpturi policrome înfatisând razboinici si având un fronton decorat în relief pictat si el cu imagini de animale. Frize în basorelief cu imagini de vulturi, tigri, puma si alte animale, colorate în verde, galben pe fond rosu, ornau si baza piramidei propriu-zise. În sfârsit, aztecii au creat între sec.XII si anul 1521 o civilizatie prin excelenta religioasa, construind o arhitectura monumentala severa si statui de zei înfricosatori, fie pictate, fie acoperite cu mozaic din jad sau turcoise. Pictura care folosea motive realiste combinate cu altele simbolice acoperea si la ei totul: palate, morminte, temple, ceramica, statuile si manuscrisele, iar tatuajele si mozaicurile din pene multicolore le decorau corpul. În ceea ce-i priveste pe incasi, populatie care a locuit pe teritoriul Statului Peru de azi, între sec. XII si anul 1532, prima lor forma de pictura a fost, se crede, decorarea corpului uman cu o culoare rosie extrasa dintr-o cochilie. Si incasii au fost excelenti arhitecti construind temple, palate si cetati fortificate Machu Picchu. Au decorat cu mult gust si fantezie ceramica cu desene geometrice sau animaliere pictate sau incizate, deosebit de rafinata fiind ceramica neagra lustruita, creata în valea râului Cuzco în sec. VI e.n. Multe elemente din traditia artistica a civilizatiilor precolumbiene au fost pastrate si dupa cucerirea populatiilor respective de catre spanioli, perpetuându-se pe alocuri pâna în prezent. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

PREISTORICA, Arta

Este arta faurita de om în timpul comunei primitive, adica în lunga perioada de timp care a precedat formarea statelor si inventarea scrierii. Asupra începutului manifestarilor artistice, parerile cercetatorilor (arheologilor) nu sunt unanime. Cifrele avansate sunt, oricum, de ordinul zecilor de mii de ani. S-a facut, în schimb, si aici parerile concorda, o periodizare pe baza naturii uneltelor si a materialelor din care au fost confectionate acestea. Astfel, epoca primitiva, cum i se mai spune epocii preistorice, se împarte în epoca pietrei si cea a metalelor. Acestea se subdivid si ele: prima, în epoca pietrei vechi (cioplite) numita paleolitic si epoca pietrei noi (slefuite), numita neolitic, iar epoca metalelor, în epoca bronzului si cea a fierului. Pentru nuantare, specialistii disting si alte subdiviziuni (epipaleolitic, eneolitic, iar pentru fier, epoca Hallstatt si La T?ne). Vestigiile artistice din paleolitic sunt atât abstract-geometrice, cât si figurative. Frecvente sunt, de pilda, scrijeliturile pe os. Aceste incizii practicate cu o unealta ascutita, din silex, formeaza retele de linii, romburi, zig-zaguri etc., iar uneori animale puternic stilizate: pesti, pasari, serpi. Despre motivatia executarii operelor de arta, la început foarte rudimentare, se mai poarta discutii. S-a avansat, printre altele, ipoteza impulsului pe care l-a simtit omul primitiv de a desavârsi pur si simplu ceea ce natura îi prezenta cu aproximatie ca imagine recognoscibila. Un pietroi rotunjit de ape îi putea sugera la un moment dat unui individ cu imaginatie asemanarea cu un cap de om, de cal, de bizon. Tentatia de a face ca acel obiect sa semene si mai mult cu imaginea din natura îl îndemna atunci pe „artistul“ primitiv sa intervina, conferind obiectului aspectul dorit. Cel mai adesea, motivatia care-l anima pe omul primitiv sa închipuie imagini figurative este legata de practicile magice care, la rândul lor, aveau un scop pragmatic precis. Omul primitiv stabilea o relatie directa între dorinta de a vâna si înfatisarea vânatului haituit strapuns eventual de o lance. Fenomenul este evident în picturile rupestre din renumitele pesteri din nordul Spaniei (Altamira), din sudul Frantei (Font-de-Gaume, Marsoulas, Lascaux, Niaux), din sudul Italiei si din Urali (Kapova), toate vechi de aproape 13.000-17.000 de ani, adica din paleoliticul superior. Fie ca sunt gravate, sculptate sau, ca în cazurile mentionate, pictate, imaginile reprezinta într-un procent ridicat animale: cai, bizoni, cerbi, reni, pesti, ursi, feline si chiar animale fantastice, rod al fanteziei artistului. Nu apar însa peisaje si nici scene de gen desi apar imagini de oameni, cele mai adesea în lupta cu animale. Frecvente sunt si semnele simbolice al caror sens obscur se preteaza la diverse interpretari. Descoperite catre sfârsitul secolului trecut, atât de puternic a fost socul produs la vederea acestor picturi de un rafinament si de o eleganta a liniilor cu adevarat superbe, încât s-a crezut o vreme ca este vorba despre un fals. Imaginile respective sunt desenate cu o perfecta cunoastere a anatomiei animalului, cu o mare forta de sinteza si cu o uluitoare putere de sugerare a miscarii, eventualele deformari potentând si mai mult expresivitatea artistica.Traind în pesteri si bordeie, despre o arhitectura utilitara propriu-zisa care sa fi rezistat în timp nu putea fi vorba, dar au existat asa-zisele constructii megalitice (s-au pastrat în Anglia si Franta, în special) cu rost probabil magico-religios. Unele reprezinta stâlpi mari de piatra aliniati în rânduri sau în semicerc ca la Corasac (Franta) numiti menhiri. Altele, asa-zisele dolmene, sunt formate din doi stâlpi de piatra pe care se sprijina o alta piatra orizontala, formând un fel de portal, ca la Louth (Irlanda), iar cromlehurile erau incinte circulare sau rectangulare formate din mai multi menhiri, un fel de sanctuare (ca la Stonehenge, în Anglia). Pentru epoca neolitica foarte dezvoltata este sculptura statuetelor din argila, precum si vasele de ceramica bogat ornamentate. Daca teritoriul României n-a fost prea bogat în vestigii din paleolitic, în schimb materialul artistic (vase, statuete de diferite forme si realizate cu un deosebit simt artistic) poate ilustra toate etapele de dezvoltare ale epocii neolitice. Culturi ca Boian, Vadastra, Cucuteni, Cernavoda, Gârla Mare sunt renumite pentru vasele de ceramica elegante ca linie de profil si abundent decorate, fie prin incizare si împunsaturi, fie prin culoare (ca cele de Cucuteni) cu motive meandrice, în zig-zag, în benzi, spirale etc.. Statuetele sunt, de asemenea, de o varietate prodigioasa, unele dintre ele, ca „Zeita de la Vidra“, „Hora de la Frumusica“, „Gânditorul de la Hamangia“ fiind de larga notorietate. Pentru epoca bronzului ca si pentru cea a fierului, în afara de ceramica, sector în care se fac progrese odata cu inventarea rotii olarului, o raspândire mare capata uneltele si mai cu seama armele, decorate si ele prin incizii, asa cum sunt topoarele de la Apa, Someseni, Gepiu, Covasna, Drajna de Jos, dar si obiectele de podoaba (bratari, fibule, pandantivi), mai cu seama ca în aceasta epoca se prelucreaza intens si aurul, iar teritoriul Transilvaniei nu ducea lipsa de acest material pretios. Aceleasi preocupari au si fauritorii civilizatiei fierului, purtatorii ei pe teritoriul României fiind, alaturi de autohtoni, scitii de la care ne-au parvenit tezaure însemnate (arme-akinakes, sabii, statuete ca cea de la Naeni, coifuri) si celtii care au lasat, de asemenea, arme, coifuri, ca cel de la Cotofenesti. Asa cum nu a aparut simultan în toate zonele geografice si nu s-a dezvoltat uniform, nici sfârsitul epocii primitive, înlocuita de epoca istoriei antice, nu s-a produs în aceeasi vreme si, pe când în Mesopotamia sau în Egipt, comuna primitiva, cu formele ei de arta specifice, se destrama fiind înlocuita de despotiile orientale, în alte zone, printre care si spatiul nostru carpato-danubiano-pontic, forma de organizare a democratiei militare se perpetueaza înca mult timp creând o arta de o deosebita valoare pastrata în fabuloasele tezaure din mormintele tumulare ale unor conducatori de trib. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

PRIMITIVA, Arta

Termenul a fost aplicat operelor create de populatiile asa-zis „primitive“, adica ramase pe diverse trepte ale dezvoltarii istorice, necuplate la civilizatia moderna. Desi relativ recente sau chiar contemporane cu noi, operele de arta primitiva create de populatia din nordul continentului american, din jungla amazoniana, de catre unele triburi africane sau din Oceania sunt înrudite cu arta preistorica, motivatia din care s-au iscat fiind aceeasi care a animat pe omul preistoric de pretutindeni: una magico-religioasa legata de credinte si traditii ancestrale. Arta primitiva, în special cea cunoscuta ca „arta neagra“ a fost foarte apreciata la începutul secolului de catre artistii de avangarda care s-au inspirat copios din ea când au lansat curentele moderne. Într-o alta acceptiune, termenul de „primitivi“ a fost acordat de catre istoricii de arta si unor artisti culti care au premers perioadelor de împlinire în sens clasic a unor mari miscari cum ar fi Renasterea. De aici, apelativul de „primitivi“ italieni (Cimabue, Duccio, Giotto s.a.), „primitivi“ flamanzi, germani, francezi. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

ROMANA, Arta

Este arta dezvoltata în Roma regala si republicana si, în continuare, în Imperiul Roman. Despre începuturile artei romane nu suntem prea bine informati, deoarece marturiile mai vechi s-au pierdut, aproape în întregime, chiar si la Roma. Se poate afirma însa, cu certitudine, ca arta romana nu poate fi redusa la o singura sursa, destinul ei fiind marcat atât de mostenirea etrusca, cât si de influenta greaca. Este neîndoios ca pe vremea dominatiei etrusce arta practicata la Roma semana foarte mult cu cea din Etruria, afirmatie sustinuta si de exemple notorii ca Lupoaica de pe Capitoliu (sec. V-IV î. e. n.). Influenta artei grecesti este exercitata initial atât prin intermediul etruscilor (la rândul lor si ei înrâuriti de arta elena), cât si prin cel al coloniilor dorice, aheene si ionice existente în Italia Centrala si Meridionala, ca si în Sicilia. Aceasta înrâurire creste considerabil dupa cucerirea de catre romani a întregii Italii si supunerea lumii elenistice a Mediteranei Orientale (sec. III-II î. e. n.). Pentru înfrumusetarea Romei (dar si a altor localitati) sunt transportate acolo nenumarate opere de arta înstrainate din Grecia, foarte multi artisti greci fiind dusi, ca sclavi, sa lucreze în Orasul Etern, devenit centrul lumii cunoscute în acele vremuri. Pe lânga arta greaca transferata la Roma - ce adopta, cu timpul, un caracter roman, fiind promovata la rangul de arta oficiala a statului - mai exista o creatie latina populara, considerata „barbara“ din punctul de vedere al rafinamentului elen, care produce portrete (sculptate) realiste ale stramosilor si practica o pictura „primitiva“, cu un caracter naiv-descriptiv. Cele mai originale creatii sunt cele din domeniul arhitecturii. La început aceasta ramâne fidela mostenirii italice (preluând, de pilda, de la etrusci, templul pe postament cu trepte), chiar daca elementele morfologice sunt împrumutate, în buna parte, din arhitectura greaca („Maison Carrée“, Nîmes). Cu timpul, deosebitul talent organizatoric al romanilor se afirma mai cu seama în confruntarea cu marile probleme puse de planificarea unor uriase sanctuare (Panteonul, Templul din Baalbek), dupa cum simtul lor practic gaseste cele mai bune solutii necesare înfaptuirii unor impresionante opere ingineresti, printre care poduri, drumuri, apeducte, terme, amfiteatre, spatii ale vietii publice si comerciale, forum-uri si bazilici, constructii militare etc. Arhitectura romana are doua trasaturi originale: ea este profund urbana si „functionala“. Daca grecii sunt preocupati, mai presus de orice, sa-si onoreze zeii, ridicând temple spre slava lor, Roma, la rândul ei, nu uita de confortul cetatenilor si de interesul public. Punând la punct tehnici si utilizând metode de construire necunoscute arhitectilor greci (arce, bolti în leagan, bolti în cruce, cupole, capiteluri compozite, apareiaj din blocuri de piatra legate cu mortar s.a.), ei înalta opere temerare frumoase si solide, multe dintre ele existând si în zilele noastre (Arcul lui Constantin; Termele lui Caracalla; Monumentul funerar al lui Adrian, zis Castel Sant’Angelo; Bazilica lui Maxentiu - toate la Roma - Palatul lui Diocletian, Split etc.). Tot romanii sunt cei care elaboreaza sistemul sirurilor de arce sprijinite pe pilastri, care permit edificarea unor vaste obiective de mare complexitate, printre care Colosseum, Teatrul lui Marcellus, Podul de la Drobeta si apeductul zis „Pont du Gard“ (Nîmes), acesta din urma demonstrând perfect gustul pentru frumosul grandios si dorinta unei maxime eficiente. În primele trei secole ale Imperiului, arta Romei atinge un adevarat apogeu în elaborarea decorului arhitectonic, ca si în tehnica edificarii, oferind întregii arhitecturi de mai târziu un model artistic si un esafodaj structiv, fara de care arhitectura Renasterii sau cea a Barocului, de pilda, ar fi greu de imaginat. Constructiile romane sunt bogat decorate cu lucrari de plastica (reliefuri si statui) narativ-naturaliste, cu aluzii clare la destinatia edificiului respectiv. În interiorul lor îsi gasesc un vast teren de aplicare pictura murala (fresca) si mozaicul (îndeosebi la pardoseli). Aceste tehnici artistice evolueaza multa vreme sub semnul stilului elenistic, originalii creatori autohtoni aparând relativ târziu. Sub aspect cronologic arta plastica romana îi succede celei grecesti, preluând limbajul morfologic al acesteia din urma, fara a-i putea însa egala excelenta clasica. Sculptura romana o cunoastem cel mai bine din portrete (Brutus, bronz, sec. al III-lea î. e. n.), care - cu toata influenta portretisticii grecesti - evolueaza pe o cale proprie, datorita persistentei cultului italic al stramosilor (v. mastile de ceara ale mortilor, „imagines maiorum“, pastrate în atrium si deplasate în convoaiele funerare). Cunoastem diferite forme de portrete romane - herme, busturi, capete -, cu redarea exacta a trasaturilor, în vadit contrast cu idealizarea si eroizarea caracteristice portretisticii grecesti. O oarecare rafinare a portretului se petrece prin contactul cu arta elenistica, dar apar si unele reveniri naturaliste - iluzioniste (de pilda, aplicarea de ochi din email). În faza Antichitatii târzii se înregistreaza o distantare de lumea reala si o vadita spiritualizare clasicizanta a portretelor. Înca din secolul I î. e. n. diferite curente, de tendinta naturalista, alterneaza cu altele ce ramân tributare operelor elene (de ex., soclul asa-zisului Ahenobarbus, al carui relief „istoric“ prezinta un stil autohton, cam sec, în timp ce friza, înfatisând zeitati marine, este vadit elenistica). Se stie ca artistii greci lucrau la Roma înca din timpul Republicii. Atelierele obisnuiau înca de pe atunci sa execute cópii dupa renumite originale grecesti. Facând abstractie de portretistica, putem vorbi despre un autentic stil roman abia din timpul lui August. Acest stil se afirma cu osebire în relieful „istoric“ - pentru care nu gasim antecedente apropiate în arta Greciei - cel mai reputat exemplu fiind placile cu relief de pe altarul simbolic Ara Pacis Augustae (anii 13-9 î. e. n., Roma). Victoria Romei în Mediterana rasariteana a modificat, fireste, devenirea artei elenice, dar nu a curmat-o integral. Astfel se întâmpla ca elementul elen supravietuieste în cadrul artei romane si ca alaturi de autentice creatii romane - ca reliefurile arcelor de triumf, cele de pe columnele lui Traian si Marc Aureliu sau de pe sarcofage - apar mereu lucrari în care predomina spiritul grecesc. În epoca imperiala la categoriile de lucrari practicate anterior se mai adauga statuile ecvestre (singura pastrata fiind cea a lui Marc Aureliu, Roma), statui monumentale (Colosul din Barletta, Bustul lui Constantin) etc. Dependenta initial de arta elenistica, pictura romana devine sesizabila pe la 300 î. e. n. Ivita pentru satisfacerea unor cerinte practice, politice si reprezentative, ea se manifesta în lucrari - astazi pierdute - ca cele de natura decorativa purtate cu prilejul sarbatoririi triumfale a vreunui comandant militar victorios. Printre cele mai importante marturii pastrate se numara frescele descoperite în orasele distruse de eruptia vulcanului Vezuviu: Pompei, Herculaneum, Stabiae si Oplontiae. Ele permit trecerea în revista a unei dezvoltari continue- începând din secolul al II-lea î. e. n. si pâna în anul fatidic 79 e. n. - si identificarea a patru stiluri relativ distincte: Stilul I. (c. 150 - c. 80 î. e. n.), la care fresca se desfasoara în planuri simple, patrate, ce împart în trei suprafata unui perete si imita policromia lipsita de figuri a placilor de marmura folosite la placarea unor pereti. Stilul II (cca. 70 î. e. n.-catre 30 e. n.) desemneaza o pictura de arhitecturi, încadrate de coloane si pilastri, care permit privirii sa evadeze spre peisaje poetice sau/si vedute urbane, populate de personaje reale sau mitologice, sugerând existenta unui spatiu imaginar (în trompe-l’oeil) dincolo de perete (Vila Misterelor, Pompei, Casa Liviei, Roma). Stilul III (catre 30-catre 50 ) renunta la efectele de „perspectiva“; elementele de arhitectura nu mai creeaza iluzia spatiului ci decoreaza; ele încadreaza panouri monocrome având în centru o figura izolata sau un mic tablou (Casa „Centaurului“, cea a lui Lucretius Fronto, Pompei). Stilul IV (catre 50-79) îmbina compozitia decorativa cu cea spatiala, marcând triumful imaginatiei si al cromaticii. Motivele arhitectonice, cu o profuziune de arabescuri, cizeluri, detalii aurite, te duc cu gândul la niste scenografii luxuriante, pline de fantezie, în care figurile umane par sa evolueze asemenea unor actori pe scena. Peisajele nu sunt desenate amanuntit, ci aplicate cu lovituri rapide de pensula si animate prin jocul luminii si al umbrei (Casa de aur a lui Nero, Roma; „Nuntile Aldobrandine“, Vatican). De altfel, picturile murale gasite la Roma prezinta o evolutie foarte asemanatoare cu a celor din Campania. Pictura romana târzie este atrasa - cel putin într-un domeniu - si la realizarea de portrete. Este vorba, cu osebire, despre arta alexandrina, care pune mijloacele unei picturi, ajunsa la apogeu, în slujba unei portretistici naturaliste si expresive (v. portretele funerare de la Fayum/Egipt, sec. I-V e. n.). G.Sz. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

SCITICA, arta

Este arta unuia dintre asa-zisele popoare ale stepelor - scitii, care stapâneau înca din secolul al VII-lea e. n., ca purtatori ai civilizatiei fierului din prima lui epoca - Hallst - întinse zone geografice la nord de Marea Neagra, coborând pe vremea lui Herodot care-i semnaleaza, în scrierile sale, pâna în Dobrogea si Câmpia româna. Scitii erau nomazi, cresteau multe animale, îndeosebi herghelii de cai, si arta lor, prin excelenta naturalista, cuprinde obiecte din fier, piele, bronz si aur, folosite ca arme, piese de harnasament, podoabe, totemuri, motivele predilecte fiind animalele stilizate: cerbi, cai, grifoni, vulturi, feline. Aflându-se în faza de organizare sociala prestatala, aceea a democratiei militare, scitii erau organizati în uniuni de triburi conduse de sefi militari. Când mureau, acestia erau înmormântati împreuna cu cai si chiar cu supusi ai lor în niste tumuli, numiti kurgane (gorgane), însotiti de un bogat inventar de obiecte pe care sapaturile arheologice le-au dat la iveala, în cazul când n-au fost jefuite, începând din secolul al XIX-lea. Asemenea tezaure, pastrate azi în muzee din Rusia si Ucraina au fost descoperite în kurganele de la Soloka si Tolstaia Moghila pe Nipru si la Kul-Oba pe tarmul Marii Negre. Influentata în general de arta iraniana, pe masura ce înainteaza spre sud unde purtatorii ei intra în legaturi de schimb cu coloniile grecesti din spatiul nord-pontic, arta scitilor sufera într-un mod hotarâtor înrâurirea artei elene. În timpul incursiunilor si al vietuirii lor pe teritoriul de azi al României, scitii au lasat numeroase vestigii artistice date la iveala de sapaturi întâmplatoare sau de investigatiile arheologilor. Inventarul descoperit în cimitire de înhumatie de la Ghindari, Feiurdeni, Jacu, Pauca, Armasoaia s.a. cuprinde asa-zisele akinakes-uri (pumnale) de fier, oglinzi de bronz, aplice cruciforme, cazane în calota cu toarte ce imita capre stilizate si cu picioare având terminatiile în forma de copite. În legatura cu prezenta scitilor la Dunare este pusa si statueta descoperita la Naieni-Buzau, reprezentând pe zeita Anaitis calare pe un leu si însotita de doi acoliti dintre care unul, rupt si desprins din grup, nu se mai pastreaza. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

ABSTRACTA, Arta

Sub aceasta denumire se înscriu diverse curente artistice care presupun renuntarea la reprezentarea lumii concrete a obiectelor, a figurilor, de unde si denumirile de arta nonobiectuala sau nonfigurativa, iar pentru ca, în ultima instanta, nici elementele acestei arte (linii, semne, pete de culoare, volume) nu sunt abstracte (în sensul în care sunt abstracte ideile), constituind în acelasi timp si ele niste figuri totusi, Pierre Courthion a propus pentru aceasta arta termenul de nonimitativa, în sensul ca ea nu imita imaginile existente în realitate (obiecte, fiinte, plante etc.). Împotriva termenului de abstracta obiecta si Van Doesburg, propunându-l pe cel de arta concreta. Asadar, în loc sa reproduca prin imitatie, fie si cu exagerarile de rigoare, cu abateri ce au ca rezultat deformari ale imaginii lumii reale, artistii nonfigurativi creeaza din semne, linii, pete si volume o alta realitate, expresie a unor calcule rationale sau a unor impulsuri lirice (abstractionismul liric). La arta abstracta nu s-a ajuns dintr-o data, ci din aproape în aproape, prin pasi marunti, începând chiar cu impresionismul (v. tablourile cu nuferi de Monet). Aparitia ei propriu-zisa a avut însa loc în jurul anului 1910 simultan în mai multe tari si o pot revendica mai multi artisti, creatori ai mai multor curente. Unul dintre cei mai autoritari reprezentanti care a si teoretizat fenomenul a fost Kandinsky. Autor al unei serii de Improvizatii abstracte si al lucrarii Despre spiritual în arta, publicata în 1911, el sustine ca „prin mijlocirea unui colt din natura“, arta dezvaluie de fapt lumea spirituala a artistului, acesta recreând lumea din imagini zamislite în sufletul sau. Ca reprezentare a starii de spirit si deci nu a obiectului, arta aparea astfel ca „dare, nu ca redare“ (Kunst ist Gabe, nicht Wiedergabe, cum avea sa întareasca si Herwarth Walden). Kandinsky a mai atras atentia si asupra virtutilor muzicale ale artei abstracte. Alte contributii la instaurarea artei abstracte vin din Rusia de la initiatorii raionismului - Larionov si Goncearova, de la constructivismul promovat de Gabo si Pevsner, de la nonobiectivismul lui Rodcenko si, într-o forma excesiva, de la Malevici, fondatorul suprematismului care ajunge ca, în locul lumii fara obiect a lui Kandinsky, sa redea în tablou doar „...sensibilitatea absentei obiectului“, ceea ce va face în celebrul sau tablou Patratul negru pe fond alb (1913). Alte modalitati prin care s-a ajuns la abstractionism au fost orfismul initiat de sotii Delaunay, neoplasticismul lui Mondrian orientat spre un purism geometric înrudit cu suprematismul, iar mai târziu, synchromismul, caligramele lui Klee, asa-zisul Action Painting (gestualismul) promovat de Pollock sau, mai recent, op-arta în care s-a distins ungurul Vasarely. În România, abstractionismul s-a afirmat la început în special prin Mattis Teutsch, autorul unor tablouri abstracte intitulate „Flori sufletesti“, ca ulterior sa se extinda în diferite variante. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

INDIANA, Arta ²

Subcontinentul indian, cum i se mai spune celei mai mari peninsule a Asiei, a fost leaganul unei culturi stravechi cu începuturi în domeniul artei localizate la sfârsitul mileniului al IV-lea, pâna în a doua jumatate a mileniului al II-lea î.e.n., civilizatia semitica a Indiei si creatiile ei artistice fiind asemanatoare cu cele din Mesopotamia. Cultura clasica a Indiei se cristalizeaza însa abia dupa imigrarea indo-europenilor, când începe si istoria ei scrisa, în epoca vedica, ce se caracterizeaza prin relatii de tip gentilic. Abia în sec. al IV-lea î. e. n. dupa respingerea invaziei macedonene, a avut loc formarea statului centralizat indian, sub conducerea lui Chandragupta, cu capitala la Pataliputra, acest stat cunoscând o mare înflorire sub regele Asoka (sec. al III-lea î. e. n.). Dar au urmat diferite invazii (a hunilor, a arabilor) si perioadele de avânt au alternat cu altele de declin. Pe vastul teritoriu al Indiei s-au succedat regate si dinastii, dintre toate mai puternica si mai de durata dovedindu-se Imperiul marilor mogoli, care au stapânit cea mai mare parte a teritoriului de la 1526 pâna la jumatatea sec. al XIX-lea, când tara a devenit colonie britanica. De-a lungul acestei zbuciumate istorii, în India au convietuit diferite populatii, vorbind diferite idiomuri; au convietuit clase sociale (caste) si diferite religii (brahmanismul, budismul, jainismul, islamul) si mai ales s-au scris epopei, s-au construit palate somptuoase si temple împodobite cu reliefuri si statui de o mare bogatie si originalitate. În afara de vestigiile arheologice, despre arta vremurilor mai îndepartate aduc marturie vechile scrieri („vedele“, în special „Rig-Veda“, epopeile „Ramayana“, „Mahabharata“ si „Upanisadele“, redactate între sec. al VI-lea î. e. n. si al II-lea e. n.). Arta indiana clasica s-a cristalizat în formele pe care le cunoastem astazi între sec. al IV-lea î. e. n. si al II-lea e. n., dupa ce budismul a devenit religie oficiala. Bogata si originala spiritualitate indiana si-a aflat o expresie pregnanta în arhitectura religioasa care a cunoscut mai multe tipuri de monumente. Un tip raspândit înca de la început a fost templul însotit adesea de mânastiri cu sanctuare si chilii - totul fiind sapat în stânca. Asemenea constructii rupestre, cum este cea de la Elephantina, aproape de Bombay, erau prevazute cu coloane si pilastri si cu bogate ornamente sculptate, reprezentând, în diferite ipostaze, înfatisari antropomorfe ale zeului Shiva. O alta forma specifica arhitecturii indiene este stupa, destinata, de asemenea, cultului, având ca volum un paralelipiped cu acoperisul în forma de clopot, fiind prevazuta cu portaluri monumentale si cu un prodigios aparat decorativ, format din reliefuri cu motive zoo si fitomorfe puternic stilizate. Stupe de mari dimensiuni, bogat ornamentate s-au pastrat la Sanchi, Amaravati, Bharhut, Bodhgaya s.a. Un alt tip de edificiu religios care s-a cristalizat în cadrul arhitecturii indiene, dar ulterior s-a raspândit mai mult în afara ei (în China, Japonia etc.) este pagoda, de obicei, din lemn si cu mai multe caturi. În privinta sculpturii care a luat un mare avânt în strânsa relatie cu arhitectura pe care a napadit-o pur si simplu într-o vadita „oroare de gol“, trebuie spus ca anume ea este cea care confera artei indiene aspectul ei profund original si exotic. Profuziunea de motive sculptate în relief si vastele cortegii de figuri în atitudini si cu gesturi de o puternica expresivitate, menite sa ilustreze imensul tezaur de simboluri si mituri din complicata si ezoterica mitologie indiana, nu îsi lasa totdeauna descifrate semnificatiile. Zâmbetul enigmatic al zeilor din panteonul hinduist, pantomima si dansul ritual, în care filosofia indiana a vazut totdeauna cai de initiere si cunoastere, sunt redate cu o plasticitate uimitoare, gratia si armonia fiind trasaturi nelipsite, macar ca, în redarea anatomiei corpului omenesc, nud sau cu vesmintele mulate pe el, artistul urmeaza un canon ce-i face opera inconfundabila cu sculpturile din alte zone. Cu tot aerul de familie pe care-l au aceste sculpturi, cercetatorii au putut distinge totusi diverse scoli si stiluri. Astfel, în centrele din Punjab, Peshawar, Gandhara, unde apare pentru prima oara figura lui Buddha, se simte o înrâurire elenistica, iar în operele legate de Scoala din Mathura (sec. I-III) este puternic înradacinata traditia autohtona. Ca si în asa-zisul stil Gupta (sec. IV-V) iconografia budista grefata pe cea brahmanica duce la o sinteza în care caracterul narativ al compozitiilor se impune autoritar. În epoca Gupta, realizari remarcabile apar si în pictura (exemplu edificator fiind ansamblul picturilor murale din grotele de la Ajanta). Linia continua prin care este redat corpul nud, împodobit doar cu margele, al unei dansatoare din acest ansamblu este de o modernitate care aminteste de cele mai reusite opere apartinând „stilului 1900“. În arhitectura si în sculptura indiana se produc noi mutatii începând cu secolul al VII-lea, odata cu cucerirea musulmana ajungându-se la un stil indo-musulman pe care-l ilustreaza de minune mausoleul Taj-Mahal din Agra, construit în secolul al XVII-lea. Respectându-se însa prescriptiile islamice, sculptura figurativa va intra într-un profund declin, fiind înlocuita cu motive ornamentale incrustate în marmura, cu arabescuri. Acelasi declin îl cunoaste, din motive identice, pictura murala, care lasa locul unei înfloritoare activitati a miniaturistilor care ilustreaza manuscrisele epocii Marilor mogoli. La un înalt nivel de perfectiune si de rafinament au ajuns în India artele aplicate, în special cele ale focului: ceramica si prelucrarea metalelor din care iscusitii mestesugari au realizat obiecte de lux si de uz casnic. Arta indiana, îndeosebi arhitectura templelor (stupele, pagodele) si sculptura au influentat puternic dezvoltarea artistica din multe tari asiatice (China, Japonia, Ceylon, Cambodgia, Indonezia), prototipurile indiene ajungând în aceste tari o data cu propagarea religiei budiste. Cel mai graitor exemplu este celebrul ansamblu khmer de la Angkor (din Cambodgia) construit în secolul al XII-lea în cinstea zeului Vishnu. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

GreacA, Arta

Parte a bogatei culturi elene a Antichitatii, arta greaca veche constituie unul dintre cele mai stralucite capitole ale artei universale, iar ca impact în civilizatia omenirii, ea a jucat cel mai mare rol, daca nu chiar rolul determinant în dezvoltarea artei europene începând cu cea romana, continuând cu cea bizantina si fiind cel mai autoritar îndreptar pentru artistii Renasterii. Ca întindere în spatiu, aceasta arta cuprinde sudul Peninsulei Balcanice, coasta Asiei Mici, insulele egeene si ioniene, tarmul nord-vestic al Marii Negre precum si sudul Italiei, asa-zisa Grecie Mare. Ca întindere în timp, împreuna cu arta epocii elenistice, ea se deruleaza pe parcursul unui întreg mileniu: de pe la anul 1100 î. e. n., când succede luând locul artei miceniene, pâna la lichidarea, în anul 31 e. n., în urma luptei de la Actium, a ultimei rezistente grecesti în fata cuceritorilor romani. O atât de lunga evolutie a cunoscut si o periodizare pe baze stilistice, în care se disting o epoca geometrica (circa 1100-725), una orientalizanta (725-610), epoca arhaica (610-480), cea clasica (480-323) si, în sfârsit, cea elenistica. Arta greaca a Antichitatii a cunoscut realizari admirabile în toate domeniile, începând cu arhitectura si sfârsind cu asa-zisele arte minore (decorative). În arhitectura, locul principal l-a detinut tot timpul templul - locas al divinitatii - dezvoltat din megaronul micenian. Într-o prima faza, el era prevazut cu un portic din 2-4-6 coloane. Ulterior, s-a ajuns însa la tipul de peripter (cu coloane pe toate patru laturi). În interior, templul era compartimentat în pronaos, naos (cella) si un vestibul posterior (opisthodom). Din caramida si lemn, la început, templul a fost construit în epocile arhaica si clasica din piatra. Ca elemente structive si de decor ale marilor temple trebuie mentionate coloanele formate din fus prevazut cu caneluri, abaca si capitel (de ordin doric, ionic sau corintic); antablamentul format din arhitrava, metope ce alterneaza cu triglife, iar pe fatada principala si pe cea opusa ei - frontonul, acesta decorat, ca si metopele, ca si frizele, cu baso si altoreliefuri sau chiar cu scuplptura în ronde-bosse. Sarcina de element portant detinut de coloane era preluata uneori de atlanti sau de cariatide. Pot fi mentionate dintre templele celebre cele dorice al zeitei Hera si cel al lui Zeus, ambele de la Olimpia, al lui Apollo din Thermos, al lui Poseidon de la Cap Sunion si, cel mai renumit, Parthenonul de pe Acropola Atenei, opera a arhitectilor Ictinos si Calicrates. Sub patronajul lui Pericle si datorita geniului lui Fidias, Acropola Atenei, a fost înfrumusetata si cu alte edificii marete cum sunt Erehteionul, templul zeitei Nike Apteros si Propileele, în aceste trei constructii fiind folosit ordinul ionic. Temple ce fac mândria arhitecturii grecesti au fost înaltate si în Corfu (al Artemisei), la Corinth (al lui Apollo), în Samos (al Herei), la Egina (al Atenei), iar în sudul Italiei, la Phaestum si Siracuza. Templul nu era însa singura constructie ce înfrumuseta cetatea-stat. Teatre, precum cel de la Epidaur, cu o acustica perfecta, gimnazii, palestre îsi etaleaza si astazi ruinele atât în orasele metropolei cât si în colonii, corabierii greci debarcând si stabilindu-se si pe tarmul nostru pontic, la Histria, Tomis, Callatis. Alaturi de arhitectura si adesea în legatura indisolubila cu ea, un mare avânt a cunoscut în Grecia antica si sculptura, axata pe problematica umanului. Redarea corpului uman de preferinta nud - fie ca zeitate, ca semizeu, ca erou, ca învingator în Olimpiade - a constituit preocuparea de baza a sculptorilor eleni. Primele sculpturi au fost realizate în pamânt ars, în plumb, bronz si piatra pentru ca, în fazele de apogeu, materialul dominant sa fie marmura. Pentru o lunga durata din epoca arhaica, au cunoscut o bogata cariera doua tipuri de statui: Kore si Kuros (femei si barbati) redate frontal într-o atitudine hieratica si cu un zâmbet specific pe buze. Acelasi frontalism îl acuza si unele statui de la începutul epocii clasice cum este Conducatorul de cvadriga (de la Delfi), cum este grupul statuar Tiranoctonii, realizat de Antenor în sec. VI î. e. n. sau Moscoforul (Purtatorul unui vitel în spate). Un loc important revine în perioada clasica plasticii monumentale menite sa împodobeasca marile edificii, cel care avea sa se distinga în aceasta directie fiind Fidias, prin sculpturile ce decorau Parthenonul (frontoanele, metopele, friza Panateneelor). Lui Fidias îi apartin si statui monumentale precum cele trei reprezentând-o pe Atena (Promahos, Parthenos si Lemnia) sau ca acel Zeus din Olimpia, socotit a fi una din „cele sapte minuni ale lumii“, un adevarat colos realizat în tehnica hrizoelefantina (din marmura, fildes si aur). Solemnitate, claritate, armonie si echilibru, serenitate olimpiana, acestea sunt principalele caracteristici ale plasticii monumentale realizate de Fidias si de discipolii sai. Alaturi de Fidias, în perioada clasica se afirma si alti mari maestri ai sculpturii, ca Polyclet cu cele doua capodopere ale sale: Doriforul si Diadumenul si Miron, celebru prin statuia Discobolului si prin grupul Athena si Marsyas, simbol al dicotomiei civilizatie-barbarie. În sfârsit, în perioada târzie a clasicismului (sec. IV î. e. n.) se afirma trei mari personalitati: Scopas, Lisip si Praxiteles în opera carora îsi fac deja aparitia trasaturi specifice sculpturii din epoca elenistica. O mentiune speciala merita plastica mica, de vitrina, unele statuete de Tanagra livrate în cantitati apreciabile pe tot întinsul spatiului geografic controlat de vechii greci. Spre deosebire de sculptura care a supravietuit dezastrelor, fie în original, fie în copii romane, pictura care a cunoscut în Grecia antica o exceptionala înflorire nu s-a pastrat în ipostazele traditionale: murala, de panou sau în mozaic, ci doar pe vase. Au existat însa artisti pe care izvoarele scrise îi prezinta în termeni apologetici. Zeuxis, Parhasios, Polygnot si îndeosebi Apelles i-au încântat pe contemporanii lor cu imagini de un mare rafinament. O vaga impresie despre talentul, forta expresiva si cuceririle în domeniul redarii perspectivei, a volumului, a miscarii în pictura greceasca ne dau si frescele de la Pompei, din epoca romana ca si unele mozaicuri cum este cel reprezentând Batalia de la Issos dintre Alexandru si Darius, considerat a fi o replica dupa o compozitie atribuita lui Apelles. Pictura de pe vase ca si ceramica însasi, cu acel bogat inventar de vase având cele mai diferite destinatii (cratere, amfore, hidrii, oenokhoe etc.) sunt suficient de bine cunoscute datorita numarului enorm de exemplare ce ne-au parvenit, contribuind astazi la avutia muzeelor. Dupa o lunga perioada de dominatie a stilului geometric, în decoratia vaselor, începând cu secolul al VIII-lea î. e. n., triumfa stilul orientalizant în care domina motivele antropo si zoomorfe. Apogeul este atins si în ceramica pictata tot în perioada clasica în care scene mitologice foarte complicate sunt redate în culoare rosie pe fond negru. În completarea ceramicii, artele minore grecesti cunosc realizari de seama si în domeniul glipticii, al toreuticii, al orfevrariei. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

AFRICANA, Arta ²

Vorbind despre arta africana ne referim, în general, la Africa „neagra“ sau „sud-sahariana“, deoarece tarile Maghrebului, ca si Egiptul, apartin, înca din primul mileniu al erei crestine, ariei cultural-artistice a Islamului. Întregul continent este traversat de-a curmezisul de doua zone întinse (1. în Sahara, 2. în Africa de Sud), care ascund un mare numar de petroglife (desene incizate în roca) si picturi parietale (pe stânca sau/si în pesteri). Cele mai vechi înfatiseaza animale si/sau scene de vânatoare, dar si unele de magie; ele dateaza, probabil, înca din mileniile X-VIII î. e. n., apartinând paleoliticului si capsianului (cultura preistorica, denumita dupa situl Gafsa din Tunisia, vechiul oras roman Capsa). Din vremuri mai noi - de pe la 4000 î. e. n. - dateaza numeroase imagini ce documenteaza existenta unor populatii care practicau cresterea vitelor; pe la 1200 î. e. n. apar caii si carele de lupta, pentru ca pe la începutul erei crestine sa-si anunte prezenta si camilele. Conform stadiului actual al cunostintelor se pare ca primele lucrari plastice majore din Africa neagra sunt figurile în teracota apartinând culturii Nok (denumita dupa locul primelor descoperiri, în Nigeria), databila între anii 500 î. e. n. si cca 200 e. n. Este vorba despre capete omenesti, de marime aproape naturala, realizate prin tehnica ceramicii; unele prezinta un amestec de realism si abstractiune, altele, o grotesca stilizare naturalista. În vremuri înca precoloniale, si anume între secolele X si XIV, are loc înflorirea artei de la Ife (oras sfânt si pare-se capitala veche a populatiei Yoruba din Nigeria), ce se remarca prin ceramica, sculptura în piatra, admirabile capete si masti în alama sau bronz, toate acestea constituind o culme a plasticii africane (v.: Ife). În acelasi focar artistic au deprins tehnica modelarii si turnarii sculptorii bronzieri si mestesugarii din Benin (astazi tot în Nigeria), regat învecinat, dezvoltat între secolele XI si XVI. Pe lânga reperele si temele preluate din Ife, productia acestui centru impresioneaza prin capete/portrete de regi, placi de bronz cu reliefuri ce înfatiseaza siluete si chipuri de demnitari, statuete de oameni, animale, pasari etc. În ultimele secole materialul predominant în plastica africana este lemnul, folosit la cioplirea si sculptarea de figuri, masti, tronuri, taburete figurale (antropomorfe) pentru sefii de trib, instrumente muzicale, arme, obiecte de cult, ca si de folosinta curenta, bogat decorate s.a. Cele mai valoroase creatii ale sculpturii în lemn au fost descoperite - si se mai ivesc si astazi - în regiunile populate de triburi care duc o viata sedentara de secole, adica în vestul si centrul continentului (din Sudanul Occidental si Senegal - pâna în sudul bazinului hidrografic al fluviului Congo/Zair). Oricum, în ce priveste stabilirea unei evolutii istorice, a unei cronologii credibile si a datarii lucrarilor în cauza, mai persista multe pete albe, neclaritati si controverse. Arhitectura continentului african este si ea de o remarcabila diversitate; un numar de monumente enigmatice, de o certa originalitate, continua sa suscite întrebari care-si asteapta raspunsul. Printre acestea se numara edificiile de la Aksum, în Ethiopia (v.: Aksum), cele durate în imperiul Monomotapa (sec. XII-XVIII), situat pe teritoriul actualului stat Zimbabwe, etc. Ruinele orasului Zimbabwe, vechea capitala a imperiului amintit, sunt înconjurate de ziduri ciclopice, înalte de 10 m, din piatra cioplita fara mortar si fundatii, având în centru un „acropole“ pe o terasa înalta de 27 m (sec. XII-XIII). Arta „neagra“ culta din zilele noastre s-a nascut în toiul procesului de decolonizare, primii artisti plastici cu pregatire academica formându-se fie în centrele din Europa si America, fie în institutele de învatamânt artistic înfiintate în noile tari africane independente. Performantele artistilor africani contemporani se aliniaza, în linii mari, principalelor curente, scoli si stiluri existente pe plan mondial, cu diferentieri firesti de la o tara la alta, în functie de caracteristicile (în morfologie, cromatica etc.) si cutumele creatiei populare traditionale. Arta „culta“ convietuieste firesc cu o reala revigorare a productiei artizanale, precum si cu o larga miscare de arta naiva, ce se hraneste cu sevele, înca vii, ale folclorului african. Cercetarea artei africane a debutat abia în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, initial ca o preocupare proprie doar etnografiei. Pragul secolului al XX-lea a marcat începutul unei reale evaluari, din punct de vedere artistic, a vechii sculpturi africane. Pictorii si sculptorii fovisti, expresionisti (gruparile „Brücke“ si „Blaue Reiter“) si cubisti au fost cei care au descoperit si apreciat virtutile estetice ale artei africane, inspirându-se din ele pentru a conferi propriei creatii acea nota de „primitivism“ dupa care tânjeau. Creatori ca Matisse, Vlaminck, Picasso, Derain au început de timpuriu (între anii 1904 si 1907) activitatea de colectionare a acelor bois nègres din Africa, contribuind, cu timpul, la admiterea acestora în marile muzee de arta ale lumii. Sa nu uitam ca artisti de avangarda ca Picasso, Modigliani, Kirchner s.a. avusesera, fiecare, câte o „perioada neagra“ în creatia lor, iar poetul si criticul G. Apollinaire scrisese în 1914 despre calitatea de exceptie a sculpturii africane, în masura sa concureze cu cele mai reputate capodopere ale artei universale. G.Sz. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

ARTA 1900

Vasta miscare artistica de la sfârsitul sec. al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea, care s-a manifestat cu intensitati si nuante diferite în mai toate tarile din Europa si din America, purtând, de la tara la tara, denumiri diverse (Art nouveau în Franta, Modern Style în Anglia, Jugendstil în Germania, Sezession în Austria, Floreale în Italia etc.). Datorita complexitatii sale, fenomenului nu i se pot determina cu precizie limitele nici în timp si nici în spatiu întrucât se interfereaza si cu alte curente prezente în epoca. A aparut în arhitectura si în artele aplicate, reverberând si în alte arte (pictura, grafica, arta spectacolului, sculptura) aspiratia protagonistilor fiind sa realizeze o sinteza a tuturor artelor, ca o riposta data eclectismului, si un stil international. Urmând unor inovatii revolutionare aparute în chiar infrastructura materiala a societatii, în industrie, fenomenul s-a manifestat la început în Anglia, initiat de prerafaeliti, animati de dorinta de a reactiona la avalansa productiei de fabrica printr-o revigorare a mestesugurilor artistice, ce-si va gasi concretizarea în miscarea „Arts and Crafts“, animata de William Morris. O efervescenta similara are loc în Franta, cu Lalique în feronerie, cu Gallé si Tiffany în arta sticlei si a ceramicii, iar belgianul Van de Velde, ca un adevarat „om orchestra“, este activ deopotriva în arhitectura, pictura, grafica, tapet, metal, mobilier, vitralii, totul încoronat cu o opera teoretica. În Germania si Austria, preocuparile de aceeasi natura sunt si ele notabile. Sezesionissmul münchenez, berlinez ca si cel vienez au înscris la activul lor realizari remarcabile. La Viena, de pilda, înrâurit de Scoala de la Glasgow, condusa de Mackintosh, Hoffman a reusit sa creeze un stil propriu. Activi în acest sens sunt si americanii, si rusii, la acestia din urma, asa-zisul stil Modern este promovat insistent de miscarea „Mir iskusstva“ si de atelierele de arta aplicata de la Abramtevo si Talaskino, unde activeaza artisti multilaterali ca Vrubel, Vasnetov, Polenov s.a. Sub lozinci ca „Arta pentru toti“, „Utile cum dulci“, preluate din reviste ca The Studio, Mercure de France, Simplizissimus, Der Kunstwart, L’Art decoratif s.a., ideile pentru crearea unui stil în artele aplicate sunt vehiculate si în România, iar unii arhitecti si pictori ca Apcar Baltazar, de pilda, le si pun în aplicare. Sunt foarte pregnante trasaturile „Artei 1900“ în arhitectura, unde este adoptata o plastica specifica constând din forme atectonice, bogat decorate cu goluri în potcoava, bow- window-uri, motive curbilinii, arcaturi turtite, ghirlande, pilastri „en violon“, „anse de panier“, folosirea fierului forjat etc. Dar fiind foarte lax, conceptul de „Arta 1900“, caracterizat prin eclectism, este extins de catre unii teoreticieni si asupra unor realizari specifice romantismului târziu, cum ar fi în arhitectura si arta româneasca încercarile de creare a unui stil neoromânesc pe baza unui alfabet plastic împrumutat din arta medievala (brâncoveneasca în speta). Pentru spatiul românesc, un interes aparte îl prezinta unele edificii transilvane inspirate de arhitectura austro-maghiara. Avem în vedere asa-zisul stil Lechner prezent la Târgu-Mures (localul fostei primarii si Palatul Culturii), si la Oradea (Complexul „Vulturul Negru“ s.a.). Aticul ondulat, linia festonata a cornisei, chenarele ancadramentelor abundent decorate, vitraliile, stucaturile si ceramica policroma confera acestui edificiu aspectul de butaforie. În consens cu arhitectura si artele aplicate, pictura, grafica si mai putin sculptura cultiva acelasi alfabet plastic marcat de decorativism bazat pe bidimensionalism, pe forme aplatizate, pe linia capricioasa unduind în volute, spirale si arabescuri, pe profuziunea florala, pe coloritul pastelat, pe stilizari pline de fantezie. Din punct de vedere estetic, sub aspectul viziunii, curentul care s-a pliat cel mai bine caracteristicilor stilistice ale „Artei 1900“ a fost simbolismul, o anumita încarcatura simbolica fiind foarte caracteristica pentru artistii din grupul Nabis, pentru artisti ca Beardsley, Böcklin, Hodler, Klimt, Puvis de Chavannes, Vrubel, iar în arta româneasca, pentru prima faza din creatia lui Luchian, Pallady, Petrascu, Baltazar s.a. Raspunzând unei comenzi cu o larga baza sociala, într-o epoca de viguroasa afirmare a burgheziei în asa-zisa Belle-époque, „Arta 1900“ a reflectat, prin exagerarile la care s-a ajuns în multe cazuri, si lipsa de cultura si de gust a acestei burghezii în ascensiune, rezultatul fiind produsele kitsch atât de abundente în sfera acestei miscari artistice. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

ASIRIANA, Arta

În succesiunea civilizatiilor antice din Orientul Apropiat, puterea statului asirian si-a cunoscut apogeul în secolele IX-VII î. e. n. Tot în aceasta perioada a avut loc si maxima înflorire a artei asiriene, în special a arhitecturii si sculpturii. Dezvoltarea arhitecturii a cunoscut un moment de vârf prin construirea imensului palat al regelui Sargon al II-lea de la Ninive, edificiu cu ziduri impunatoare, cu turnuri si porti monumentale decorate cu statui si basoreliefuri. Statuile în ronde bosse ca aceea a lui Asurnasirpal al II-lea se caracterizeaza prin masivitate, hieratism si stilizare decorativista foarte specifica a podoabei capilare (a barbii) si a costumului. Îmbinând fantasticul cu realul, sculptorii au creat si fiinte fabuloase, cum sunt taurii înaripati, cu cap de om. Dar cel mai însemnat aport al sculptorilor acestei civilizatii l-a constituit domeniul basoreliefului. Scenele de razboi, ca si cele de vânatoare, reprezentând calareti în galop, care de lupta si animale haituite sau ranite, cum este celebra Leoaica strapunsa de sageti, îmbina un naturalism pitoresc cu stilizari dintre cele mai rafinate. O adevarata virtuozitate a artistului este vadita în redarea miscarii, a iuresului, a impetuozitatii, a energiei fizice, a expresivitatii gesturilor. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

BRUTA, Arta

Tendinta nonconformista în arta, mai cu seama în sculptura, de a face apel la primitivism si naivitate pentru crearea unor opere anticalofile, într-un limbaj plastic proaspat, direct, spontan. Aceste opere pot fi create si de natura, într-un proces aleatoriu, fara interventia brutala a artistului. Adica simple pietre asupra carora au actionat sute si mii de ani soarele, vântul si valurile. Principalul exponent al artei brute a fost Dubuffet, a carui arta si ale carui teorii, pentru ca a fost si teoretician, au socat prin extravaganta. În 1947, el a organizat o expozitie si a întocmit o colectie cu „obiecte gasite“ si „opere“ ale copiilor, ale alienatilor mintal etc., cu care s-a înfiintat un muzeu la Lausanne. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

CAROLINGIANA, Arta

v.: RENASTEREA CAROLINGIANA Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

CONCEPTUALA, Arta ²

Termen care defineste mai degraba un proces de creatie, de devenire a unei opere de arta decât opera însasi. Înainte de a capata forma finita, opera parcurge un stadiu de gestatie, un laborios proces cu faze succesive de realizare, sub aspectul de proiect, de idee, de schita. Expunerea acestor faze pregatitoare, etalarea unor rezultate partiale ale procesului creator se constituie în „opere“ de arta conceptuala. A capatat raspândire mai cu seama în mediile artistice anglo-americane, unde artistii R. Barry, J. Kosuth, L. Weiner s. a. au întemeiat, la New York, primul nucleu organizatoric în materie. Miscarea respectiva s-a extins si pe continentul european, un grup important constituindu-se la Londra, în 1967, sub denumirea Art and Language. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

CONCRETA, Arta

În primii ani ai deceniului patru, prin acest termen lansat de Van Doesburg, în 1930, se întelegea o varianta a artei abstracte ce presupunea crearea unei noi realitati de sine statatoare, care nu avea tangenta cu lumea exterioara. Catre sfârsitul anilor ’30 însa, termenului i se confera un alt înteles. M. Bill, C. Graeser, R. P. Lohse, iar dupa 1945 si alti artisti creeaza sub denumirea de arta concreta opere în care accentul este pus pe caracterul sistemic al artei, rezultatul fiind o serie de module si grile realizate sub semnul geometricului. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

CoptA, Arta

Prin acest termen este denumita arta crestina din Egiptul epocii anterioare cuceririi arabe. Ca pretutindeni în Orientul crestin, arta din Egiptul primelor secole ale erei noastre este grefata pe elementele stilistice ale artei elenistice în sinteza obtinuta fiind însa atrase si elemente autohtone stravechi. Monumentele de arhitectura conservate partial din secolele IV-VI sunt bisericile de plan rectangular prevazute la interior cu pilastri, coloane si bolti (Mânastirea Alba în apropiere de Sohag). Sculptura, parasind preocuparea pentru figurativ a artei elenistice, este preponderent decorativa si însoteste, ca relief, arhitectura. Se departeaza de schemele elenistice si pictura (murala) care împrumuta mult din primitivismul artei locale, frontalismul, hieratismul si coloritul viu, aprins fiind principalele ei însusiri. O deosebita dezvoltare au cunoscut si artele textile decorate cu motive geometrice abstracte sau vegetale. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

COREEANA, Arta

Pozitiei centrale geografice a peninsulei, situata între China si Japonia, îi corespunde si una spirituala: creatorii coreeni au fost cei care însusind formele si tehnicile artistice chineze le-au transmis si implantat în Japonia. Initial, cu totul dependenta de arta chineza, arta coreeana si-a dezvoltat caracterele ei proprii, dupa o faza initiala de împrumuturi si asimilari. Perioada celor Trei Regate (Koguryo, Paekche si Silla, sec. I-VII e. n.) marcheaza prima epoca de mare avânt artistic, legat de introducerea buddhismului în Coreea. Unificarea tarii sub regii Silla (668) este punctata de înflorirea arhitecturii religioase (templul Pulguk-sa, sec. VIII si templul rupestru Sokkuram), de sculptura funerara (figuri de oameni si animale), de reliefuri si figurine de bronz. Dinastia Kory¯ (918-1392) se remarca printr-un deosebit rafinament al decorului arhitectural, ca si prin tipul de vas „seladon“, considerat a fi cea mai frumoasa ceramica orientala, atât ca glazura, cât si ca decoratie. Curentul neoconfucianist (dupa 1392) aduce un spor de rafinament, manifestat si prin abundenta picturii si desenului (pe matase si hârtie) cu savuroase scene de gen si imagini de animale. Dupa un declin marcat de invazia japoneza de la sfârsitul secolului al XVI-lea, arta coreeana cunoaste un nou avânt în secolul al XVIII-lea, caracterizat în pictura de predilectia pentru peisajul fantastic, umorul fara stavila, sensul profund al demnitatii si bucuria vietii. Pictori remarcabili ca Chong-son (1676-1759), Kim Hong-do (1745-?) si Yi Inman (1746-1825) prefera peisajele de o factura iesita din comun, în timp ce altii, ca Sin Yun-bok, se consacra scenelor de gen inspirate de viata din toate zilele. G.Sz. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

GOTICA, Arta

S-a afirmat începând cu secolul al XII-lea pâna în secolul al XV-lea si, pe alocuri, si în sec. al XVI-lea - în Europa Occidentala si Centrala, radiind pâna în Polonia si tinuturile baltice, iar pe teritoriul românesc, în Transilvania, adica pretutindeni acolo unde religia dominanta era catolicismul. Arta gotica a aparut în cadrul artei romanice sub forma unor inovatii ce au afectat în special arhitectura, stilului romanic luându-i locul stilul gotic bazat pe solutii constructive foarte bine conturate. Astfel, în locul boltii semicilindrice si a arcului în plin cintru, foarte masive si grele, specifice stilului romanic, stilul gotic recurge la arcul frânt si la bolta în cruce pe ogive, ca si la arcele butante care permit constructorilor sa degajeze zidurile de greutatea excesiva. În felul acesta, s-au putut construi edificii (catedrale, biserici dar si primarii, palate, cetati) mai înalte, mai zvelte, cu pereti perforati de ferestre mari decorate cu vitralii, cu rozase traforate pe fatade, cu portaluri monumentale prevazute cu retrageri succesive si cu turnuri-flesa foarte elansate. Ca orice stil, si cel gotic a început cu forme simple, sobre (cu arcuri lanceolate) pentru a evolua în timp, ajungând la forme mai complicate (raionante) si sfârsindu-se prin a se adopta motive traforate asemenea unei flacari (flamboyant). Tara de bastina a artei gotice a fost Franta (zona Île-de-France) cu renumitele catedrale de la St.-Denis, Caen, Chartres, Paris (Notre-Dame), Reims, Amiens s. a. Din Franta, goticul a trecut fara nici o dificultate în Germania, unde orgoliul cetatenilor unor orase bogate a pus la grea încercare inventivitatea si spiritul ingineresc al constructorilor care au reusit sa construiasca unele dintre cele mai înalte domuri (cum este cel din Ulm) în multe orase ca: Magdeburg, Freiburg, Strasbourg, Köln, Leipzig, Erfurt etc. În alte tari însa, arhitectura gotica a dobândit si trasaturi proprii prin care s-a diferentiat de cea franceza si germana. În Anglia si Italia, de pilda, tendinta de elansare este mai moderata, dar sistemul ornamental cu jocul plin de fantezie al nervurilor în sistemul de acoperire (Anglia - la Gloucester si Cambridge) si cu accent pe decoratia tipic gotica aplicata la structuri de alta natura (Italia de Nord: Palatul dogilor, Domul din Milano, Ca d’Oro etc.) este foarte bogat. În ceea ce priveste Polonia si tinuturile baltice, aici s-a impus asa-zisul gotic de caramida, originar din nordul Germaniei, iar în Transilvania, burghezia saseasca a ridicat catedrale mai modeste ca dimensiuni (la Sibiu, Sebes, Brasov - Biserica Neagra). O dezvoltare fara precedent, necunoscuta deci de arta romanica anterioara, a cunoscut sculptura gotica - relieful, dar mai ales ronde-bosse-ul. O profuziune de statui adosate zidurilor catedralelor, atât în exterior cât si în interior, pe mai multe registre, uneori de ordinul sutelor, ilustreaza fie Biblia, fie viata din preajma a enoriasilor: sfinti, cavaleri ce se pregatesc sa ia parte la cruciade, întelepti ai antichitatii, carturari, ierarhi ai bisericii, tarani, mestesugari - toti se rânduiesc în siruri nesfârsite ca niste coloane umplând plinurile dintre ferestre, fara a mai lasa vreun loc picturii care a trebuit sa se multumeasca doar cu paginile manuscriselor miniate. Cât priveste înfatisarea acestor sculpturi, ele sunt mult evoluate fata de primitivele si grosolanele sculpturi romanice. Sunt foarte elansate, suple, bogate în falduri si vadesc din partea sculptorilor anonimi un laudabil efort de a învinge stereotipia prin diversificarea gesturilor si chiar prin individualizarea personajelor care capata uneori chipuri uimitor de expresive, exemplul cel mai graitor fiind suita de statui de ctitori aflate în Catedrala din Naumburg - o adevarata capodopera a artei universale, unde distingem figura delicatei printese Uta. În afara registrelor de statui ce încing peretii catedralelor, în sculptura gotica mai sunt de semnalat compozitiile în relief din timpanele portalurilor catedralelor, sculptura funerara, în forma consacrata a gisantului, si, în sfârsit, sculptura în lemn a altarelor, un maestru desavârsit în acest domeniu fiind Veit Stoss, creatorul altarului din Catedrala Sf. Maria din Cracovia, ai carui fii, artisti si ei, au poposit o vreme si în Transilvania. În pictura, goticul propriu-zis n-a dat opere pe masura celor din domeniul sculpturii sau, mai bine zis, acestea nu s-au integrat complexelor arhitectonice, cum s-a întâmplat în arta bizantina si în cea a Renasterii. Întrucât nu sunt înca formate scoli nationale, pictura se înscrie în aceasta perioada sub denumirea de gotic international, notiune ce acopera creatia unor maestri fara identitate proprie, ei figurând în istoria artei ca maestri ai unei opere anumite (Maestrul altarului din T?ebon, Cehia) sau dintr-un oras sau tara anume (Maestrul din Köln, Maestrul austriac, Maestrul francez). Panourile pictate de acestia reprezinta, fie scene biblice pentru capelele diversilor seniori, fie momente din viata cavalerilor si monarhilor, deci pictura de curte, fara o valoare artistica deosebita. Se distinge totusi un centru important al picturii gotice în Boemia secolului al XIV-lea, când creeaza Theodorik din Praga, un harnic pictor de retabluri, destul de rudimentar executate. Doar în Italia, sub denumirea de gotic international, se înscrie creatia unor maestri de marca, asa cum au fost Masolino, Gentile da Fabriano si Pisanello, care, prin calitatea picturilor lor de sorginte gotica, au reusit sa întârzie putin triumful Renasterii. Mult mai de efect decât pictura au fost, în cadrul artei de viziune gotica, tapiseriile ce împodobesc în numar mare peretii resedintelor senioriale, vitraliile scânteietoare, ce potenteaza misterul din incinta catedralelor, si miniaturile de genul acelor „Livres d’Heures“ ale fratilor Limbourg, care redau scene din muncile agricole sau episoade din viata de curte a marilor feudali. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

ETRUSCA, Arta ²

Este arta creata de o populatie - etruscii - care a locuit în antichitate (secolele X-IV) în Italia Centrala (între Pad si Tibru). Cuceriti de romani si asimilati împreuna cu traditiile lor cultural-artistice de catre acestia, au contribuit substantial, asa cum aveau sa contribuie si grecii, la faurirea culturii si artei din imensul Imperiu roman care se forma. Aportul lor a fost esential în arhitectura, romanii preluând de la ei aproape tale quale tipul specific de locuinta (cu atrium, compluvium, impluvium), diverse tipuri de edificii fortificate, constructii ingineresti s.a. Ca sculptori, etruscii au preferat pietrei bronzul si argila, dovedind în prelucrarea acestor materiale virtuozitate, fantezie si un elevat simt al decorativului. Ca si grecii din epoca arhaica, sculptorii lor se conduc dupa anumite canoane, printre ele fiind surâsul stereotip asemenea unei masti. În practica funerara, au cultivat un tip de sarcofag deasupra caruia defunctul era înfatisat ca gisantul din epoca medievala, dar nu ca raposat, ci într-o pozitie alungita si sprijinit pe un cot, ca în timpul festinelor. Realizata din pamânt ars, o asemenea sculptura este modelata în detalii anatomice si vestimentare care vadesc mestesug si sensibilitate. Un astfel de sarcofag cu figurile unei perechi este cel de la Cerveteri. Si despre nivelul de rafinament al picturii, despre fantezia dovedita în conceperea scenelor, despre desenul expresiv si sintetic ce defineste formele, despre coloritul luminos, expresie a unor sentimente de optimism, tot din spatiul mormintelor aflam. Asa cum aflam si detalii privind moda timpului, inventarul casnic, obiectele de lux si podoabele în care etruscii - virtuozi artizani - i-au egalat pe egipteni, pe chinezi, pe greci. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

ELENISTICA, Arta ²

Ca si civilizatia elenistica în general, a fost creata în timpul expansiunii puterii macedonene, sub Alexandru cel Mare si sub urmasii sai (între sfârsitul sec. al IV-lea si sec. I î. e. n.). Aria de raspândire a artei grecesti în aceasta perioada coincide cu spatiul cucerit de Alexandru si stapânit de diadohi dupa moartea lui: Grecia continentala si insulara, Asia Mica, Siria si Egiptul. Intersectându-se si contopindu-se cu elemente din arta zonelor recent cucerite, arta greaca a ajuns la sinteze noi ce vor diferi de canoanele artei clasice. Foarte spectaculoasa prin proportii, varietate si destinatii a fost arhitectura epocii. Despre amploarea ei este de ajuns sa mentionam Alexandria - oras nou construit - cu uriasul ei far, considerat una dintre cele sapte minuni ale lumii antice, cu celebra biblioteca si cu urbanistica ei functionala. Alte orase care au fost îmbogatite cu temple, biblioteci, muzee, teatre, palestre au fost Pergamul, cu celebrul Altar al lui Zeus, Antiohia, Halicarnasul, Miletul s. a. Un reviriment important s-a petrecut în sculptura, care s-a îmbogatit cu trasaturi ce plecau de la creatia din ultima parte a vietii unora dintre cei mai de seama sculptori ai tuturor timpurilor: Lisip, Scopas, Praxitele. Pentru sculptura elenistica sunt caracteristice unele trasaturi noi, ca rafinamentul uneori excesiv, ca dinamismul, ca patetismul sentimentelor împins uneori pâna la paroxism, de unde putem trage concluzia ca, raportata la cea clasica, sculptura elenistica se poate compara cu barocul în raport cu Renasterea. Altoreliefurile ce ilustreaza luptele dintre zei si giganti ale Altarului lui Zeus din Pergam (în prezent la Berlin), Lupta amazoanelor cu grecii, relief de Scopas de pe Mausoleul din Halicarnas, Portretul lui Alexandru de Lisip, Victoria de la Samotrace, Venus din Milo, Gal ucigându-si sotia si mai ales Laocoon ne dau o imagine mai mult decât edificatoare despre sculptura elenistica. Iar pictura (de pilda, renumitele portrete din Fayum) si mozaicul (de pilda, celebra compozitie reprezentând Batalia de la Issos dintre Alexandru si Darius) nu sunt cu nimic inferioare sculpturii, desi o idee concludenta despre ele nu ne putem face prea usor, pentru ca putine vestigii au ajuns pâna la noi. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

EGIPTEANA, Arta ²

Un adevarat „dar al Nilului“, cum l-a botezat Herodot, Egiptul antic a fost leaganul uneia dintre cele mai stralucite, mai prestigioase si mai pline de mister civilizatii, aceasta faima datorându-se artei care a înflorit pe acest teritoriu de-a lungul a cinci milenii. Originalitatea, bogatia, fecunditatea artei egiptene nu au egal în antichitate. Curios este ca, spre deosebire de alte spatii culturale din vechime (Mesopotamia, Persia, China, India), unde a înflorit una sau alta dintre componentele artei, în Egipt au ajuns la stadii înalte de perfectiune arhitectura, sculptura, pictura si artele aplicate, deopotriva. Piramidele, templele cu uriasele lor coloane, statuile gigantice, cu Sfinxul în frunte sau, dimpotriva, plastica de mici dimensiuni, ca statuetele si busturile, uimitoare în redarea realista a modelului, apoi pictura care nareaza cu lux de amanunte, pe peretii camerelor mortuare si ai sarcofagelor, vieti si întâmplari, credinte si precepte morale, într-un colorit viu, si nu în ultimul rând, obiectele din aur si pietre pretioase, ca cele din tezaurul lui Tuthankamon, au cu toate darul de a ne ului si umple de admiratie. Si nu s-au pastrat, desigur, cladirile civile si nici obiecte confectionate din materiale perisabile, dar despre care ne dau o idee picturile si hieroglifele pe papirus, aceste adevarate opere de grafica. Periodizarea artei vechi egiptene urmeaza periodizarea istorica, adica împartirea în cele trei mari epoci: Regatul vechi, Regatul mijlociu si Regatul nou, acestea fiind precedate de o epoca predinastica si urmate de epocile helenistica si musulmana - acestea din urma putând fi asimilate civilizatiilor respective. În epoca predinastica, numita si thinita, când capitala s-a aflat la Thinis (3000-2800 î.e.n.), arhitectura funerara (mastabale) folosea, ca si în Mesopotamia, cu precadere caramida si decorarea cu reliefuri. Înca de pe acum încep sa se defineasca principiile compozitionale si simbolica sculpturii istoriate ce va face o atât de stralucita cariera în epocile urmatoare. Înca de pe acum încep sa fie glorificate faptele faraonului a carui imagine apare la o scara mai mare decât a celorlalte personaje. Regatul vechi (2800-2100) este epoca marilor piramide de la Giseh, construite de faraonii din dinastia a IV-a, spre anul 2600 î.e.n.: Kheops, Khefren si Mikerinos. Inaugurarea sirului de piramide a fost facuta însa pe la 2700 de catre arhitectul Imhotep, prin piramida în trepte de la Sakkarah, pentru faraonul Djoser din dinastia a III-a. În afara de piramide, necropolele cuprindeau si hipogee, încaperi sapate în stânca pentru demnitari din anturajul faraonului. Monumentele de cult - templele consacrate zeilor - îsi definesc si ele planul, distributia spatiilor si caracterele structive. Din aceasta perioada, considerata clasica, dateaza si statuile monumentale ale faraonului Khefren, Triada Mikerinos, Printul Rahotep si sotia sa, Nofret, precum si cele doua statui naturaliste: Scribul si Ka-Aper, denumit si „Seik el Beled“ sau „Primarul satului“, acesta din urma sculptat în lemn. Un element arhitectural care se impune este si obeliscul, bogat istoriat cu basoreliefuri si hieroglife sapate în piatra. Desi pictura nu s-a pastrat cantitativ multa din aceasta perioada, calitativ ea este surprinzator de „moderna„ prin grafia contururilor, prin prospetimea coloritului, prin decorativismul imaginii, ca si prin capacitatea artistului de a reda cu exactitate caracteristicile motivului zoomorf (Gâstele din Meidum si Pisica la pânda). În Regatul de mijloc (sec. XXI-XVIII î.e.n.) nu se mai construiesc piramide uriase ca cele de la Giseh, mormintele fiind de tipul hipogeu - sapate în stânca. Ajunge însa la apogeu arhitectura religioasa, acum fiind înaltate marile temple de la Karnak, Abidos, Heliopolis, cu paduri de coloane uriase decorate cu capitele fitomorfe (palmiforme, lotiforme, papiriforme), cu renumita alee flancata de siruri de sfincsi, de la Karnak. Noi impulsuri, ca si noi însusiri capata acum si sculptura, principalul subiect fiind tot faraonul, dar mai umanizat (de exemplu: Sestrosis al III-lea). Dar afirmarea cea mai hotarâta în constituirea stilului o cunoaste pictura bogata în scene de dans si muzica din mormintele de la Beni Hasan si de la Theba. Legea frontalitatii, înfatisarea în profil a capului si a partii de jos a corpului în timp ce bustul este privit din fata, constituie una dintre particularitatile cele mai pregnante ale picturii egiptene. Si totusi, marile opere de pictura egipteana ne-au parvenit din vremea Regatului nou, fapt explicabil si prin relativa apropiere în timp de noi (anii 1500-1100 î. e. n.), dar mai ales prin evolutia si perfectionarea stilului traditional. Apogeul atât al picturii cât si al culturii egiptene în general, este atins în timpul faraonilor din dinastia a XVIII-a: Amenofis, Tutmos, Akhnaton, Tutankhamon s.a. dupa înfaptuirea reformei religioase prin care cultul zeului Amon era înlocuit cu cel al lui Aton, iar capitala regatului era mutata de la Theba la Amarna. Opulenta, rafinamentul, fastul au atins acum culmi nemaiîntâlnite, fie si daca judecam numai dupa fabulosul tezaur al tânarului Tutankhamon. Nu mai putin fastuoase si impunatoare sunt edificiile din necropola thebana, cum este splendidul templu funerar al reginei Hatsepsut de la Deir-el-Bahri, cum sunt colosalele sculpturi de la templul lui Ramses II de la Abu-Simbel, cioplite direct în munte, si cum sunt gratioasele opere de sculptura mica (portretul reginei Nefertiti s. a. ). Dar, ca în orice civilizatie ce cunoaste la un moment dat oboseala, stagnarea, sleirea, arta egipteana si-a epuizat si ea rezervele de idei si de forme si, nealimentata de seve proaspete, a cazut în manierism si decadenta. Deja în timpul dinastiei a XIX-a a faraonilor cu numele de Ramses, cel mai important fiind Ramses al II-lea, apar semnele declinului: scene anecdotice, capetele rase ale personajelor specifice stilului amarnian din timpul lui Amenofis al IV-lea, supraîncarcarea compozitiei cu amanunte ce diminueaza din grandoarea simpla a picturii traditionale, manierism si schematism în imitarea modelelor vechi fara aporturi originale, fara fantezie si inventie. Este ceea ce caracterizeaza asa-zisa a 3-a faza intermediara sau Epoca de Jos din timpul dinastiilor XXI-XXVI, numita si „Epoca libiana“. Dupa ce îsi pierde independenta, cazând sub ocupatia persilor apoi sub cea a lui Alexandru cel Mare si în cele din urma a Imperiului roman, aliniindu-se la cultura si arta elenistica (mai cu seama în partea sa nordica), Egiptul mai cunoaste un focar de arta, si anume în partea sa sudica, unde înfloreste asa-zisa arta copta, arta crestina constând din manuscrise miniate pe papirus, din faimoasele portrete în encaustica pe suport de lemn din Fayum si din frescele de pe zidurile mânastirilor din aceeasi zona, acestea din urma foarte apropiate de schemele picturii bizantine. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

DACA, Arta

Este arta creata de geto-daci, popor indo-european care a locuit în spatiul carpato-danubiano-pontic, fiind atestat aici înca din prima epoca a fierului (Hallstatt - sec. XVIII î. e. n.). La început, organizati în uniuni de triburi conduse de capetenii militare, apoi de regi ca Dromihaites (sec. IV î. e. n.), Burebista (sec. I î. e.n.) sau Decebal (sec. I-II e. n.), geto-dacii au creat o înfloritoare arta a ceramicii, a fierului, a metalelor pretioase si a constructiilor civile, religioase si militare. În contact cu alte civilizatii, precum cea greceasca, în special în Dobrogea unde fiinteaza cunoscutele colonii (Histria, Calatis, Tomis) sau cu scitii, cu celtii si cu alte neamuri, mesterii geto-daci au fost fireste influentati de acestia. Este cazul tezaurelor de aur si argint cum sunt cele descoperite la Poiana Cotofenesti, la Agighiol, la Baiceni, la Poroina, în mormintele unor capetenii locale. Inventarul acestor tezaure continând coifuri, rhytoane, podoabe (fibule, bratari), piese de harnasament, vorbesc despre un înalt nivel tehnic în prelucrarea metalelor, dar si despre bogata viata spirituala, ca si despre fantezia si rafinamentul de care dadeau dovada mesterii orfevrari, fie ca acestia erau localnici, fie alogeni aflati în slujba si lucrând la comanda sefilor autohtoni. Ceea ce caracterizeaza arta tezaurelor respective este imagistica lor naturalista, în speta zoomorfa si partial antropomorfa, reprezentarile înfatisate în tehnica au repoussé fiind ale unor animale dintr-un bestiar cvasifantastic puternic stilizate: vulturi, serpi cu cap de pasare, tapi cu mai mult de patru picioare. Nu lipsesc imaginile unor personaje în costume somptuoase oficiind în scene de sacrificiu. Aflati, cum arata Vasile Pârvan, la „rascrucea drumurilor pe care din est vine arta naturalista, iar din vest cea geometrica, mestesugarii si artizanii geto-daci au platit dajdie ambelor curente“. Asa se face ca, spre deosebire de arta metalelor, ceramica lor este acoperita prin excelenta cu motive geometrice, desi roata rapida la care este executata le venea pe filiera greceasca. Or, ceramica greaca abunda, cum se stie, în motive figurative. Odata cu formarea statului dac centralizat, progrese importante se constata si în arhitectura geto-dacilor. În afara de asezarile agrare si pastoresti din trecut, încep sa apara cele de tip „oppidum“ si asezarile de tip dava (Sucidava, Argedava, Buridava etc.) care raspundeau unor multiple necesitati (de aparare, de locuire, de productie, de cult). Adaptându-se conditiilor de teren, arhitectii daci construiau în mod diferentiat. În timp ce la ses sistemul defensiv era format din valuri de pamânt si palisade de lemn, în zona dealurilor si în cea de munte, materialul predilect era piatra din care se ridicau ziduri înalte si groase dupa o tehnologie originala ce presupunea construirea a doua paramente (pereti) paralele din blocuri mari. Între cei doi pereti legati între ei cu grinzi de lemn se introducea o umplutura. Anume din astfel de ziduri numite de romani murus dacicus au fost cladite cetati ca cele de la Costesti, Fetele Albe, Blidaru, Piatra Rosie, Tilisca, Bâtca Doamnei, adevarate avanposturi menite sa bareze calea eventualilor invadatori spre Sarmizegetusa - capitala regatului, situata în Muntii Sebesului, lânga actuala localitate Gradistea Muncelului. Sarmizegetusa Regia a fost cel mai puternic centru politic, militar, economic si religios al dacilor. Cetatea, de plan poligonal, se întindea pe mai multe terase care totalizau un teritoriu de circa trei hectare. Zidurile cetatii erau prevazute cu doua porti si cu turnuri de paza printre care un bastion pentagonal din blocuri de andezit. În incinta s-au descoperit urme care atesta existenta unui sistem de alimentare cu apa, a unor ateliere mestesugaresti, numeroase unelte de fier si vase de ceramica pictate cu motive geometrice, vegetale si zoomorfe. Remarcabila a fost descoperirea aici a unui vas ce poarta inscriptia „Decebalus per Scorillo“ (Decebal fiul lui Scorillo), mentiunea referindu-se la ultimul rege al dacilor. Interesul cel mai viu îl stârneste zona sacra a cetatii întrucât ea furnizeaza date despre gradul de cultura spirituala al dacilor, despre credinta si cunostintele lor astronomice. Aceasta zona legata de cetate printr-o via sacra consta dintr-un complex de sanctuare din care fac parte doua mari patrulatere marcate de siruri de tamburi cilindrici de calcar. Un alt sanctuar de forma circulara este compus din siruri concentrice din stâlpi dispusi dupa o schema ce exprima anumite raporturi matematice legate de miscarea astrelor. Acest sanctuar avea rolul unui calendar sui-generis în care anul era socotit a avea 360 de zile. Din complexul sacru mai faceau parte si alte sanctuare mai mici unuia dintre ele, asa-zisul „Soare de piatra“, atribuindu-i-se de catre arheologi functia unui altar de sacrificii. Ca o adevarata acropole, Sarmizegetusa întruchipeaza nu numai forta militara, ci si gradul de cultura si civilizatie materiala si spirituala a dacilor în faza maxima a ascensiunii lor în istorie. Înfrângerea lor în razboaiele cu Imperiul Roman a însemnat sfârsitul mândrei lor capitale care a fost distrusa din temelii, ca odinioara Cartagina. În apropierea ruinelor, Traian a construit Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, oras care apartine însa altui tip de civilizatie specific romanilor, cu palate, amfiteatre, temple, edificii termale s.a. Spre deosebire de arhitectura, ceramica si toreutica, sculptura nu s-a bucurat de o mare atentie din partea geto-dacilor care n-au creat opere comparabile cu cele grecesti si romane. Cauza a fost pusa pe seama unui presupus sistem de gândire teologala abstracta în virtutea careia artistii daci n-au ajuns la reprezentarea tridimensionala a divinitatii careia sa-i confere o forma plastica monumentala în bronz sau marmura. Creatori ai unei arte originale cu radacini ancestrale în neolitic, dar înca neajunsa la maturitate si departe de a fi asimilat complet în spiritul si beneficiul propriu sugestiile venite de la alte grupuri etnice, geto-dacii au fost constrânsi, în urma înfrângerii lor în razboi, sa curme un proces ce decurgea firesc si sa se încadreze sistemului de valori adus de cuceritori, nu fara a imprima însa artei romane provinciale ce se faurea în Dacia un timbru specific propriu. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

CRETANA, Arta ²

Printre civilizatiile mediteraneene timpurii, cea cretana sau minoica, asa cum i se mai spune, cuvânt derivat de la legendarul rege Minos, se distinge printr-un înalt nivel cultural-artistic, printr-o accentuata originalitate si printr-o ampla diversitate a manifestarilor de arta. Dupa mai multe etape succesive, sec. al XV-lea î.e.n. cunoaste o deosebita înflorire pe toate planurile. În atentia arheologilor care au dat la iveala splendidele vestigii ale acestei culturi (englezul Arthur Evans, printre altii) sta palatul din Cnossos despre care se crede ca a inspirat legenda despre Labirint. Demonstrând o gândire arhitectonica ce îmbina rationalul cu fantezia si cu gustul pentru fast si confort, acest edificiu era prevazut cu terase si coloane, cu pilastri si galerii acoperite, cu scari interioare si bai. Ceea ce provoaca si astazi admiratia si chiar uluirea noastra este pictura care decora peretii acestui maret ansamblu. Aici s-au conservat într-o stare exceptionala fresce de o mare prospetime, reprezentând, într-un colorit de un rafinament invidiat de pictorii vremii noastre, elegante personaje si compozitii decorative cu pesti, pasari, delfini, himere. Cochetele doamne dintre care una a capatat pe drept porecla de „Pariziana“, pline de gratie, cu pieptanaturi savante si încarcate de podoabe, Printul cu crini, si el împodobit cu fantezie, sunt imagini stilizate dupa un canon anume, care nu ignora ideea de spatiu si de volum, dar o subordoneaza exigentelor picturii decorative. Dar arta cretana nu se reduce la acest imobiliar cadru ambiental. Inventarul accesoriilor nu este mai putin bogat. Statuetele, cum este cea reprezentând Zeita cu serpi, vasele de ceramica generos pictate, apoi bijuteriile din aur întregesc imaginea de ansamblu a unei scoli artistice organic închegate si unice prin trasaturile sale stilistice definitorii. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

SOCIETATEA ARTA ROMÂNA

A luat fiinta în 1918, la Iasi, în conditiile vitrege în care se aflau acolo artistii refugiati din cauza ocupatiei Capitalei de catre armatele germane. Fondatorii: Tonitza, Ressu, Darascu, O. Han, Theodorescu-Sion s. a. au conceput-o si ca o riposta data „Tinerimii Artistice“ ai carei leaderi ramasesera la Bucuresti sub ocupatie. Cu intermitente, ea a functionat un deceniu, pâna în 1928, jucând un rol extrem de pozitiv în promovarea unei arte care fructifica experienta razboiului si a urmarilor lui nefaste. V.F. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

ROMANICA, Arta (si ROMANIC, Stilul)

Denumire data artei caracteristice tarilor si regiunilor catolice din Europa, dezvoltata din sec. al XI-lea pâna la jumatatea sec. al XIII-lea (chiar daca în Franta goticul începe sa se afirme înca din mijlocul sec. al XII-lea), sinteza a formelor de traditie romana si paleocrestina, cu elemente bizantine, carolingiene, ottoniene (acestea din urma considerate fie preromanice, fie reprezentând romanicul timpuriu german) si orientale. Romanicul apare în conditiile unui real progres economic, politic si spiritual din sec. al XI-lea. Avântul demografic, ca si cresterea considerabila a puterii organizatiei internationale a Bisericii de la Roma, impun înaltarea unui numar crescând de biserici si manastiri, furnizând si mâna de lucru necesara. Progresele tehnice (morile de apa, atelajele perfectionate, noile metode de taiere si sculptare a pietrei, utilizarea la scara larga a fierului etc.) îmbunatatesc productivitatea în domeniul constructiilor. Marele curent de fervoare religioasa, din jurul anului 1000, dezvolta cultul relicvelor, dinamizeaza pelerinajele, însotite de o puzderie de alte edificii religioase, adaposturi pentru pelerini s.a., constructiile laice cunoscând si ele un real avânt. Arhitectura este principalul domeniu de manifestare al romanicului. Bisericile sunt de tip bazilical, cu una (biserica-sala) sau mai multe nave, caracteristice fiind zidurile masive de piatra, predominarea plinurilor asupra golurilor, absidele semicirculare, deschiderile în general mici si ancadramentele cu arc în plin cintru. Spatiile interioare sunt fie tavanite, fie acoperite cu bolti în leagan (semicilindrice). În termeni generali romanicul aduce o semnificativa îmbogatire a tipului structiv bazilical, în continuarea preocuparilor aparute deja în cadrul „Renasterii carolingiene“ (v. articolul). Accentuarii laturii de est a cladirii, prin transept si absida, îi raspunde o potentare a laturii de vest, prin fatade bogat dezvoltate (în Germania chiar prin construirea unui al doilea cor, ca la catedralele imperiale din Mainz si Worms). Aceasta concentrare a energiilor structive spre doi poli opusi este subliniata în plus de turnurile ce se aduna si ele la cele doua extreme. Corul si cele doua turnuri care îl flancheaza apar din exterior ca o concentrare de mase îndreptata spre înaltul cerului (Domul din Limburg pe Lahn). O importanta trasatura stilistica a romanicului este alternanta formelor cilindrice cu cele cubice (de pilda, relatia dintre absida semicirculara si peretele corului, dintre turnul rotund si corpul cubic al edificiului etc., la care se mai adauga forma tipic romanica a capitelului cubic). În locul materialelor zdrobite si înecate în ciment (procedeu numit „blocaj“), se utilizeaza piatra cioplita si asezata în „apareiaj“, ceea ce permite obtinerea unor succese spectaculoase în construirea arcelor si în introducerea boltilor (de pe la 1100). Bolta în leagan ajunge sa acopere nava principala (formând, în sectiune, un arc „în plin cintru“), în timp ce colateralele au bolti cu ogive (ogiva aparând la Durham/Anglia, în 1093). Planurile utilizate mai frecvent sunt cele în cruce (având un deambulator cu o cununa de capele reionante), sau cele cu trei abside paralele (Biserica Sant’Ambrogio, catre 1100, Milano); exista însa si biserici de tip central, în rotonda (Biserica octogonala din Ottmarsheim, Alsacia, 1049, imitatie a Capelei Palatine din Aachen). Cu trecerea timpului sporeste considerabil numarul, varietatea si importanta elementelor si programelor decorative, romanicul târziu numarându-se printre perioadele cele mai productive în aceasta materie. Daca este adevarat ca între arhitectura Romei antice si cea romanica exista o reala legatura si chiar o anume înrâurire spirituala, apoi în cazul sculpturii si al picturii romanice situatia este cu totul alta, legile figurarii, pe care mesterii încep sa le aplice, având prea putin în comun cu spiritul Antichitatii. Sculptura romanica este prima, în Evul Mediu, care încearca sa ajunga de la un relief plat la rotunjimi aproape corporale, iar în unele cazuri chiar la figuri în ronde-bosse. Fata de epocile carolingiana si ottoniana (care cunosc o plastica mica, în exclusivitate), îsi face aparitia o sculptura figurativa, ce se înscrie, însa, în spatiile definite de arhitectura, si anume la capiteluri, timpane si lunete (Judecata de apoi, capitel cu figuri din sec. al XII-lea, Biserica Saint-Nectaire, Puy-de-D?me), iar mai târziu si în jurul portalurilor. Sculptura aceasta dezvolta în curând o expresivitate uimitoare, demonstrata de ansamblurile portalurilor de la bisericile Saint-Pierre din Moissac, Saint-Lazare din Autun si La Madeleine din Vézelay, toate din prima jumatate a sec. al XII-lea. (Cristos în glorie din timpanul portalului central al manastirii din Vézelay, pe la 1125-1155?). Creatia sculpturala romanica este, în general, straina de formele naturale, fiind caracterizata printr-o severitate arhaica, adeseori chiar prin rigiditate. Îndepartarea de natura favorizeaza cultivarea unor forme si scheme cvasifixe care revin frecvent la fete, la proportia membrelor si gestica figurilor. Elementele decorative sunt luate din varii surse: frunze de acant, motive vegetale merovingiene, motive bizantine, armenesti, musulmane (catedrala din Puy). Ansamblurile sculpturale trateaza teme din Scriptura, Apocalips, scene din „iad“, viciile, teme din opere antice si orientale. În romanicul târziu apare o tendinta de introducere a unui spirit laic chiar si în tematica religioasa. Pentru a anima tema profetilor, mesterul care executa parapetul de la Corul Catedralei din Bamberg, opune doua personaje, în plina discutie contradictorie (pe la 1230). Pictura romanica ne ofera contrastul cel mai categoric fata de viziunea si practica Antichitatii romane: ea nu cunoaste fundalul, planul îndepartat, ci doar un fond egal (în genere monocrom sau de aur); nu opereaza cu nici un fel de iluzionism spatial sau modeleu corporal, fiind totodata lipsita de redarea oricaror relatii formale de factura naturalista. Diferentele de proportii între protagonisti (Dumnezeu, Isus, sfinti, demnitari, oameni de rând) exista în functie de importanta acestora, cu o totala ignorare a realitatii. Pictura, atât cea monumentala, cât si cea de manuscris, are un prevalent caracter grafic, culoarea, desi foarte vie, fiind mai mult un auxiliar al desenului. Chiar daca urmeaza calea unei severe stilizari, pictura romanica obtine o expresivitate frapanta în miscari, priviri si gestica. Ea tradeaza un gust pronuntat pentru figuri bizare si înspaimântatoare, Dumnezeu si Isus fiind înfatisati sub o forma maiestuoasa dar adeseori cu un aer amenintator. Monumentalitatea intrinseca acestei picturi, sesizabila chiar si în miniaturi, se regaseste în picturile murale de la St.- Savin-sur-Gartempe, Franta (Arca lui Noe, fresca, începutul sec. al XII-lea), S. Angelo in Formis/Italia (Abatele Desiderius cu macheta bisericii, 1072-1087), în frescele unor biserici din Catalonia (Pantocrator, din Biserica Sant Climent din Tahull, 1123, Barcelona), în figurile de profeti (vitralii) din Domul din Augsburg, în miniaturile evangheliarelor pictate în scriptoriile de la Köln, Salzburg sau Fulda s.a. O categorie aparte o reprezinta picturile pe lemn din Catalonia (Martiriul Sf. Cyriacus, sec al XII-lea, „frontal“ de altar de la Durro), ca si manuscrisele spaniole de Apocalips, în care este vadita o supravietuire a ornamenticii germanico-celtice. Artele aplicate, de o mare varietate si bogatie, au produs lucrari exemplare în email, bronz (Portile cu reliefuri figurale executate la Magdeburg, 1152-1154, pentru Biserica Sf. Sofia din Novgorod), broderii (Tapiseria de la Bayeux, cca. 1066) etc. Difuzarea artei romanice se petrece, în buna parte, de-a lungul cailor occidentale de pelerinaj spre Santiago de Compostela, jalonate de modéle prestigioase, ca bisericile si manastirile romanice de la Cluny, Vézelay, Le Puy, Cahors, Toulouse etc. Ea este implantata - datorita cuceririi normande - în Anglia, de unde ajunge în Scandinavia, de curând evanghelizata. În continuare extinderea germana spre Rasarit (pe seama marcilor slave), cucerirea Siciliei de catre normanzi, Reconquista spaniola, cruciadele si caile comerciale fac ca romanicul sa devina arta întregii crestinatati catolice. Ea a fost introdusa si în Transilvania, unde au fost construite biserici si catedrale romanice la Cisnadioara, Alba Iulia, Homorod, Sântana de Mures, Ocna Sibiu etc. G.Sz. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

InformalA, Arta. (Art informel, Informalism, Art Autre)

Termen folosit pentru definirea noilor curente abstracte care se afirma la sfârsitul anilor ’40 si începutul anilor ’50 ai secolului al XX-lea: tasismul, action painting, expresionismul abstract. Este utilizat pentru prima oara de criticul Michel Tapié, în lucrarea sa intitulata „Un art autre“ (Paris, 1952). Fara sa defineasca o scoala, un curent constituit, termenul desemneaza, mai degraba, un tip de pictura practicat de artisti cu tendinte înrudite (în etape mai lungi sau mai scurte): Pollock, Hartung, Wols, Mathieu, De Kooning, Capogrossi, Riopelle, Appel, Michaux, Fautrier, Atlan, Dubuffet (partial) etc. G.Sz. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

SECESIUNE („Sezession“, în germana), SECESIONISM, SECESIONISTA, Arta

Termenul desemneaza o grupare desprinsa dintr-o uniune artistica existenta (nemaifiind de acord cu orientarea acesteia), sau, în general, o grupare de artisti cu un program vadit înnoitor. Catre sfârsitul secolului al XIX-lea uniunile de breasla, respectiv organizatiile constituite întru apararea intereselor artistilor, sunt dominate pretutindeni de forte conservatoare, institutionalizate, care reprezinta, de regula, un academism închistat si riguros, pe care îl proclama drept „arta oficiala“, pazindu-l cu strasnicie de orice inovatie sau orientare noua. Aceasta stare stârneste revolta crescânda a artistilor de avangarda, în general tineri, a caror existenta materiala este pusa sub semnul întrebarii, datorita eliminarii lor de pe principalele „piete“ ale artei (de pilda, prin refuzarea lucrarilor lor de catre juriile expozitiilor anuale). Dupa respingerea solicitarilor lor - care vizau, de ex., stabilirea de jurii si spatii de expunere proprii - artistii (din aproape toate orasele mari germane si austriece), având o orientare diferita de cea a „liniei oficiale“, se vad constrânsi, în apararea intereselor lor artistice si economice, sa înfiinteze uniuni proprii (asa-zise „secesiuni, dar purtând pe-alocuri si alte denumiri). Astfel iau fiinta: „Uniunea artistilor plastici münchenezi “ („Verein bildender Künstler Münchens, “, 1892), initiata de F. von Stuck, W. Trübner si F. von Uhde si „Noua secesiune“ („Neue Sezession“, 1913, ibid.), „Secesiunea vieneza“ („Wiener Sezession“, numita oficial „Verenigung bildender Künstler österreichs, Sezession“, 1897), condusa de G. Klimt, „Secesiunea berlineza“ („Berliner Sezession“, 1899), în frunte cu M. Liebermann, scindata ulterior în „Secesiunea noua“ („Neue Sezession“, 1910) si „Secesiunea libera“ („Freie Sezession“). Au mai aparut secesiuni la Darmstadt, Leipzig, gruparea „Die Scholle“ („Glia“), München 1899 etc. Termenul, care semnifica o actiune, un exod, nu ne lamureste întotdeauna cu privire la orientarea gruparii respective. Daca la Berlin, bunaoara, secesiunea (lui Liebermann) militeaza pentru afirmarea picturii impresioniste în Germania, la Viena ea deschide calea unei orientari decorative înnoitoare, ce cuprinde aproape toata Europa Occidentala si Centrala, în perioada 1890-1910. Si astfel se întâmpla ca în Austria (dar si în Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Croatia, Ungaria, Transilvania) secesionismul ajunge sa desemneze însusi stilul cunoscut pe alte meleaguri ca „Jugendstil“, „Art Nouveau“, „Arta (sau stilul) 1900“, „Modern Style“ s.a. G.Sz. Sursa: Dicţionar universal de artă plastică

Arta războiului

* <USA 2001>, r. Christian Duguay, i. Wesley Snipes, Ann Archer.Cineva vrea să împiedice cu orice chip semnarea acordului de liber schimb, mijlocit de ONU, între SUA şi China, care ar deschide drum Beijingului în arena comerţului mondial. Neil, un emerit agent secret în slujba secretariatului ONU, se aruncă în luptă, alături de translatoarea Julia.→ Pretext de înaltă politichie pentru care cineaştii ne poartă din aula Naţiunilor Unite în rotonda Consiliului de Securitate. De fapt, un thriller în stil John Woo, cu tratament intensiv de şocuri aplicat publicului şi asurzitoare aglomerare de violenţă, care exprimă, cel mult, tensiunile reale dintre ONU şi SUA. Sursa: Dicţionar universal de filme (de Tudor Caranfil)

Arta crimei

o <USA 2002>, r. Mark Anthony Galuzzo, i. James M. Churchman, Sharon Bruneau.Un profesor de psihologie criminală aprinde imaginaţia morbidă a unui student, fermecat de ideea asasinării unui grup uman.→ Filmări redundante cu camera pe umeri, abuz de efecte speciale, montaj incoerent combinate cu o pălăvrăgeală “intelighentă” care înghite totul sub pretenţiile ei teoretic-filozofice. “Să-l ia dracu pe Nietzsche!” – conchide, scârbit, ultimul supravieţuitor care încheie petrecerea cu o priză de “iarbă”. Sursa: Dicţionar universal de filme (de Tudor Caranfil)

Arta de a trişa

*** <USA 1961>, r. Robert Rossen, i. Paul Newman, Jackie Gleason.Eddie bea de stinge într-un bar şi, la biliard, lasă impresia unui jucător inofensiv. Fericiţi cu o pradă atât de facilă care i-a lăsat să-i vadă portmoneul încă plin, jucătorii îi acceptă provocarea. Dar Eddy este un as şi le suflă banii. Faima “Grăsanului”, cel mai bun jucător din zonă, nu-i dă pace şi, într-o partidă-maraton de 40 de ore, continuă jocul până la epuizare şi îşi pierde cunoştiinţa, lăsându-i adversarului potul de pe masă. Distrus, în autogara de unde se pregăteşte să ia autobuzul, o întâlneşte pe Sara, studentă întârziată şi alcoolică înveterată. Cei doi rataţi se recunosc şi se consolează reciproc. Dar între ei îşi face apariţia omul de afaceri Finley, care le spulberă fericirea.→ Inspirat de o nuvelă de Walter Tevis, filmul deschide perspective interesante, vizibile mai ales în prolog: un mare operator, Eugen Schuftan, aduce parfumul realismului poetic german într-o imagine capabilă să surprindă transpiraţia jucătorilor pătimaşi sau violenţa unei raze de soare prin fanta ferestrei. Tema jucătorului de profesie e sacrificată, treptat, melodramei, cu semnificaţii supralicitate. În ultima parte, motivul bilelor, de rostogolirea cărora depind existenţele umane, nici nu se mai vede; se aud doar tiradele moraliste ale eroului. Din fericire, sugestia iniţială a fost recuperată 30 de ani mai târziu de Martin Scorsese în Color of Money. Sursa: Dicţionar universal de filme (de Tudor Caranfil)

Artă murdară

** <USA 2000>, r. Frank Pierson, i. James Woods, Craig T. Nelson, Diana Scarwid.Reconstituire a procesului care a avut loc, în 1990, la Cincinnati când poliţia a interzis expunerea unor fotografii sexuale de Robert Mapplethorpe la Muzeul de artă modernă al oraşului, socotite ca josnice şi degradante. În ciuda presiunilor, conducerea muzeului a acţionat în judecată autorităţile. “Dacă e artă nu-i obscen dar dacă-i obscen nu mai e artă!”→ Dilemă pusă cu ascuţime într-o docudramă care îmbină dezbaterea juridică cu investigaţia socială, personalizată cu ajutorul unor rudimente de ficţiune. Film din familia lui The People vs. Harry Flint, adică a celor care avertizează asupra “primejdiei dreptului civic la expresie liberă”. Sursa: Dicţionar universal de filme (de Tudor Caranfil)

Obiecte de artă

**** <USA 1991>, r. Michael Lindsay-Hogg, i. John Malkovich, Andie MacDowell.Înglodaţi în datorii, John şi Tina plănuiesc să simuleze un furt al propriei lor statuete (“Cap de bronz” de Henry Moore) pentru a încasa prima de asigurare. Dar statueta dispare înainte de a apuca ei s-o facă. Cameristei surdomute a hotelului statueta lui Moore “i-a vorbit şi a auzit-o”!→ Fals film poliţist, comedie sarcastică originală şi inteligentă, dar nu cinică, ci tandră şi tristă. Un furt banal devine pretextul unei secţiuni prin diferitele straturi ale societăţii bolnave. Excelente prestaţii actoriceşti în roluri substanţiale, dar şi o formidabilă apariţie a lui Rudi Davies în camerista infirmă însetată de frumos şi în imposibilitate de a comunica. Sursa: Dicţionar universal de filme (de Tudor Caranfil)

Arta de a înşela

* <USA 1989>, r. Blake Edwards, i. John Ritter, Vincent Gardenia, Alyson Reed. Chelsea Field.Zach, faimos scriitor, are probleme cu alcoolul căruia îi e prea fidel, şi cu femeile faţă de care e prea infidel. El îşi iroseşte existenţa între psihanalist, barmanul prea înţelegător şi relaţii amoroase de-o noapte.→ Lungă, prea lungă şi abundentă confesiune, marcată mai mult de intenţii decât de izbutiri. Romancierul, bine înţeles în criză, încearcă să metamorfozeze monotonia setei de alcool în umor, dialogul insinuant, pretins aforistic, caută să fie spiritual, iar ideile cu adevărat cinematografice sunt rare, dar bune, ca prezervativul fosforescent care, în pofida trivialităţii aparente, împinge o secvenţă foarte aproape de suprarealitatea desenului animat. Ritter este fermecător, cum îi cere rolul, dar nu acelaşi lucru s-ar putea susţine şi despre comedie. Sursa: Dicţionar universal de filme (de Tudor Caranfil)

Arta de a fi iubită/ Dragoste neîmplinită

**** <Pol 1963>, r. Vojciech Has, i. Barbara Kraftowna (Pr. San Francisco), Zbigniew Cybulski.Pentru Felicia, tânără şi obscură actriţă, Victor, vedeta răsfăţată a publicului, reprezintă un ideal inaccesibil. El aproape că nici n-o lua în seamă, dar implicat, dintr-o confuzie, într-un atentat împotriva ocupantului german, se ascunde în locuinţa Feliciei. Văicărindu-se fără încetare şi torturându-şi gazda cu rafinament, Victor va rămâne la ea cinci ani pentru ca din primul ceas al eliberării s-o uite. Dar cum nicăieri nu poate găsi o spectatoare atât de docilă, se va reîntoarce pentru a juca în faţa ei ultimul act al comediei vieţii sale: sinuciderea.→ Has operează o dezbatere în jurul “artei de a fi iubită”, pledând pentru demnitate în dragoste. “Dar care îndrăgostit se respectă?” întreabă, retoric, Felicia. Secv. rapel: violul bestial avându-l pe Victor martor involuntar, sub pat. Sursa: Dicţionar universal de filme (de Tudor Caranfil)

Arta visului

*** <Fr. 2006>, r. Michel Gondry, i. Gael Garcia Bernal, Charlotte Gainsbourg, Alain Chabat, Miou-Miou, Pierre Vaneck.Convocat de mama sa la Paris pt. o slujbă de machetist de calendare, care i-ar favoriza creativitatea, Stephan e confruntat, dimpotrivă, cu o activitate monotonă şi rutinieră. În schimb vecina de palier îi încinge imaginaţia şi visele.→ Trăznit cât cuprinde, filmul e susţinut de prodigioasa invenţie umoristică a lui Gondry. Fantezia inepuizabilă a acestuia îl plasează, frecvent, la limita animaţiei, dar intenţia vizuală e tehnică, rece, încât anarhia pe care o propune autorul se dovedeşte, în cele din urmă, benignă, “din celofan”. Sursa: Dicţionar universal de filme (de Tudor Caranfil)

ártă , arte

f. 1. formă a activităţii umane manifestate în realizarea de structuri expresive generatoare de emoţii specifice complexe: arta este o viziune paralelă a lumii, mijlocită de nişte spirite excepţionale. GHEŢIE; 2. fiecare dintre aspectele acestei activităţi, distincte prin materialul şi maniera de realizare a imaginilor artistice: arta literară; arta sculpturală; 3. formă, latură a conştiinţei care oglindeşte realitatea în imagini artistice; artă pentru artă, formulă care exprimă teza autonomiei absolute a acestei forme: să zicem că un artist face artă pentru artă. IBR.; 4. mod de a executa ceva după anumite reguli: Filimon face o discriminaţie întemeiată între arta şi literatura muzicală. CĂL.; artă militară; artă dramatică; 5. manieră de exprimare a unui artist: nu poate să nu observe înrudirea artei lui Creangă cu aceea a lui Caragiale. CĂL.; 6. valoare artistică; realizare artistică, frumuseţe: nici anecdotele, deşi înveselitoare, n-au artă şi fac abuz de vorbe. CĂL.; 7. (p. ext.) măiestrie, dibăcie; îndemînare: arta de a traduce. MAIOR.; ceea ce izbeşte plăcut ochiul, de la început, este arta picturală. CĂL.; 8. totalitate a operelor realizate de activitatea omenească orientată spre producerea unor valori estetice: putem să nu cugetăm artea ca mijloc pentru înnobilarea firei omeneşti? EM.; arte plastice, v. plastic1; artă decorativă, v. decorativ; arte frumoase, poezia, muzica (pictura, sculptura, arhitectura); arte liberale, v. liberal; arte mecanice, profesii, ocupaţii care ţin de latura materială, precum meseriile; artă culinară, pricepere în pregătirea mîncărurilor: a învăţat arta culinară de la tată-său. CAR.; de amorul artei, în mod dezinteresat; (şi: (înv.) arte). [Din fr. art, lat. ars, artis]. Sursa: Marele dicţionar universal al limbii române (ed. 4)